V. Pogor, Miron Pompiliu

V. Pogor (1833-1906) a fost mefistofelul „Junimii”, spiritul voltairian, râzând până ce-l crăpa „cămeşa” şi-l săreau „dinţii cei noi din gură”. „Citea tot ce-l cădea în mână, ziua, noaptea, sănătos, bolnav.” într-adevăr, el era mai informat decât Maiorescu în literatura modernă şi traducea din Baudelaire în 1870, din Sully Prudhomme în 1873, din Leconte de Lisle, Th. Gautier, J. Richepin. Versurile originale, puţine (Sfinx egiptean, Melancolia lui Dilrer), au făctură franceză. Dacă poezia Un bal, semnată cu iniţiala P., e de el, ea zugrăveşte bine indolenţa poetului: Simt o mare fericire de-a sta singur în tăcere, Deşi stricta conveninţă mă sileşte-a fi la bal, Căci sunt leneş de natură şi mă legăn cu plăcere Într-o dulce somnolenţă pe al visurilor val.

Miron Pompiliu (1848-1897), şeful „caracudei”, adică al grupului de tineri sfioşi, citind puţin şi aşteptând cu nerăbdare ceaiul şi cozonacul, a redactat revista în lipsa lui I. Negruzzi, a scris poezii şterse şi basme interesante, prelucrate în tonul nostalgic al lui Tieck.