Gropniţele

Cei mai avuţi, încă în viaţă fiind, îşi cumpără pe terenul cimitirului un loc în care cel ce l-a cumpărat şi familia lui vor fi îngropaţi la timpul sorocit. Acest lucru li se poate întîmpla tîrgoveţilor şi poporului mai simplu. Dar boierilor şi celor ce se află în dregătorii de stat, rareori sau niciodată nu le surîde norocul de a fi îngropaţi în locul ce şi l-au cumpărat sau în cavoul pe care şi l-au construit din viaţă. Căci nu sînt mulţi cei care mor în casele lor si foarte rar cei ce mor în patul lor, pentru că foarte mulţi sînt sugrumaţi cu coarda (vînă uscată sau sfoară la arc) sau omorîţi cu sabia. Cumpărîndu-şi o parte dintr-un ogor sau un loc din cetate, ei obişnuiesc să-şi ridice acolo o clădire asemănătoare unui turn, pătrată, hexagonală sau octo-gonală, fie din piatră simplă, fie din marmură ; fiecare perete al ei are ferestrele largi zăbrelite cu gratii de fier ca nu cumva să poată intra vreun cîine sau altă jivină necurată. Bolta clădirii este deschisă ca templul din Mecca, pentru ca ploaia să stropească florile pe care le seamănă şi pomii ce obişnuiesc să-i sădească înăuntru printre morminte şi, cum cred ei, pentru ca milostivirea lui Dumnezeu, asemenea ploii (despre care afirmă că înainte de ziua învierii de obşte se va pogorî peste cei morţi) să stropească trupurile şi sufletele răposaţilor. Alţii, care agonisesc avere foarte mare, fac o cişmea sau fîntînă nesecată spre uzul obştesc iar alţii, neputînd face acest lucru, rînduiesc prin testament, din venitul numit vakîf (ce este vakîf vei vedea mai jos), ca să se plătească un sacagiu să care apă, iar primăvara cînd e cald, răcorind-o cu zăpadă (căci la Constanti-nopol nu e gheaţă), să dea de băut celor însetaţi ce trec pe alături care, potolindu-şi setea, fie că fac ru­găciuni pentru cel mort, ridicînd mîinile (precum e obiceiul), fie că spun măcar Rahmet djanine, adică „Dumnezeu sa-l miluiască”.

Gropniţa o zidesc din piatră sau marmură, cu sculptură frumoasă, închipuind flori, dar nu chipuri. La cap îi ridică un stîlp de doi sau trei coţi, iar în vîrful lui pun un turban sculptat din aceeaşi marmură (ca să se arate că cel îngropat acolo este bărbat), la unii poleit cu aur, la alţii împestriţat cu diferite vopsele, iar la alţii, dacă sînt din neamul emirilor, îl fac verde peste tot. La picioare, de asemenea, fac un stîlp, însă mai subţire. Pe acest stîlp au obiceiul să scrie numele mortului, anul şi ziua cînd a murit, iar unii scriu şi felurite versuri spre lauda mortului, spre îndemnarea celor vii care le vor citi, după cum se obişnuieşte să se facă şi la creştini. Iar dacă va fi îngropată o femeie sau fată, se pune la cap o piatră dreptunghiulară, înaltă de doi coţi sau şi mai mare, cu imagineaselamlîk takkie (vălul capului, în uz la vechii muhammedani) , iar la picioare o piatră lată, ovală, precum se vede în reprezentarea lor ; iar pe una din ele sau chiar pe amîndouă, se scrie numele şi anul, şi se împodobeşte frumos cu aur sau cu vopsele.

Pomenile pentru părinţi şi cele de la pogrebanie şi milosteniile pentru sufletele morţilor au obiceiul să le facă darnic, chiar dacă nu cu măreţie. Dar mai cu seamă se străduiesc ca timp de patruzeci de zile, iar alţii şi un an, să fie citit tot Curanul în fiecare zi la mormîntul mortului. Iar pentru o citire a întregului Curan este obiceiul să se plătească 40 de aspri. Dacă cineva va da mai mult, ei cred că aceasta depinde de voinţa celui ce dă şi de sufletul mortului.