CAPITOLUL AL PATRULEA Despre înmormîntare şi pomenirea morţilor

Cînd un muhammedan e bolnav, dacă trage să moară, rudele şi casnicii cheamă imamul parohial şi şeicul din cetatea sau satul acela, care va fi mai împodobit cu fapte morale şi bărbat cu slavă mai bună, care îi citesc cîteva capitole din Curan potrivite celor bolnavi şi celor pe moarte şi alte rugăciuni speciale despre care cred că au putere de tămăduire sau de slobozire a sufletului din trup. Şi le citesc cu schimbul căci, în afară de boieri, puţini se folosesc de doctori şi de doctorii şi îşi pun nădejdea însănătoşirii lor în meşteşugul doctorului sau efectul medicamentelor, crezînd că nimeni nu va muri decît în clipa mai dinainte scrisă, înainte chiar de facerea lumii, în cartea tainelor lui Dumnezeu prestabilite ; deşi, cei ce doresc să fie îngrijiţi ţi tămăduiţi prin doctor şi doctorie nu resping însănătoşirea. Iar unii din cei prezenţi îi aduc necontenit aminte să facă mărturisirea credinţei pînă ce slăbindu-i inima nu va mai putea vorbi. Dar şi atunci, citindu-i altul aceeaşi mărturisire, se străduiesc ca muribundul sa arate ca o confirmă şi o declară prin clipirea ochilor.

După ce şi-a dat sufletul, ei dezbracă în grabă de pe el hainele în care a zăcut bolnav şi-l aşează în mijlocul curţii pe o tăblie făcută anume pentru acest lucru. Şi iarăşi dezbrăcîndu-l, îl spală cu apă caldă şi-l ung cu alifie parfumată (iar la cei săraci cu unt de vacă şi cu seu) peste tot – ochii, nările, urechile, buzele, dosul, iar deschizătura mădularului ascuns o înfundă tare cu bumbac. Apoi îi înfăşoară trupul şi capul cu o pînză nouă, pe care o numesckefen, adică giulgiu, şi-l leagă cu sfori de bumbac. Şi săvîrşind repede acestea toate, pun natabutul (astfel numesc patul sau năsălia pe care sînt duse trupurile celor morţi) făcut din scînduri subţiri, şi pe cît se poate mai degrabă îl duc la groapa pregătită în afară de cetate (căci în cetate nu i se cuvine nimănui să fie îngropat, afară de sultani şi de cei care încă fiind în viaţă şi-au construitturbe costisitoare, adică gropniţe, ca vizirii, paşii, muftiii şi alţii foarte bogaţi), în frunte merg cîţiva imami şi muezini cîntînd imneledjenaze (adică de înmormîntare) . Cînd e dus pe drum pe umeri, din pietate, dar mai ales dintr-o datorie f arz, oricine se va întîlni cu mortul trebuie să apuce de pat şi să ducă trupul mortului cîţiva paşi, pînă ce va întîlni pe altul. Astfel scoşi din casă, trupul este dus la djeamia ce se va întîmpla mai aproape în drum. în curtea djeamiei, înaintea uşilor din faţă, este aşezată o piatra anume pentru acest lucru şi pun trupul pe ea, iar toţi cei ce se vor întîmpla atunci în curte şi chiar în djeami fac în comun djenaze namaz (rugăciunile pentru mort). Săvîrşind aceasta foarte grabnic îl duc la groapă după aceeaşi rînduială, precum am zis. Acolo (după ce imamul spune numai cîteva rugăciuni scurte), dîndu-l jos de pe pat, înfăşurat doar în giulgiul kefen, îl coboară îndată în groapă. Şi punînd nişte scînduri foarte subţiri, ca să nu-i cadă, pămîntul pe faţă, toţi cei de faţă, din evlavie, aruncă în groapă spre îngroparea lui măcar cîte o mînă de pămînt, iar celălalt lucru îl fac lucrătorii plătiţi pentru aceasta.

Cînd se întorc de acolo acasă, plînsul e oprit cu totul. Pare lucru de mirare că sexul feminin, neputincios şi înclinat spre lacrimi, nu face ţipete şi bocete decît în momentul cînd îşi dă sufletul şi în ceasul cînd îl scot din casă ; pe urmă însă se opresc îndată din plîns şi tînguire. într-adevăr, sfîntul Pavel s-a ostenit stăruitor să-i înveţe acelaşi lucru şi pe creştini (să nu plîngă după cei morţi) , dar se vede că puţin a reuşit. Căci ai noştri îşi plîng mortul cu bocete şi cu cuvinte pline de întristare cîtva timp, iar alte femei, pe cît se pare mai plîngăreţe, îşi bocesc copiii toată viaţa de parcă n-ar avea nici o nădejde pentru sufletul celui ce a murit (ceea ce e împotriva poruncii lui Dumnezeu şi a hotărîrii sfîntului Pavel). La muhammedani, ca să dispară mai degrabă prilejul tînguirii, dacă omul va muri cu trei ceasuri înainte de apusul soarelui, pînă la apusul lui trebuie cu orice chip îngropat. Dar dacă vor socoti că îngroparea lui şi cele necesare pentru acest lucru nu se pot pregăti şi face pînă la acea vreme, îl păzesc în curte pînă dimineaţa, dar nu în casă. Şi chiar în zori, cînd se fac rugăciunile de dimineaţă, trupul trebuie dus în curteadjeamiei, pentru ca toţi cei ce s-au adunat la rugăciune să se învrednicească a face o rugăciune pentru cel mort. Iar dacă va muri dimineaţa, trebuie pus în curtea djeamiei către ceasul rugăciunilor de la amiază. La fel şi pentru celelalte soroace de timp, afară de noapte ; căci a îngropa trupurile noaptea este necuviincios şi oprit. Iarăşi, este la muhammedani obiceiul ca în orice loc de pe pămînt i se va întîmpla celui ce boleşte să moară, să fie obligaţi a-l îngropa în acelaşi loc chiar de va fi marele vizir sau muftiul (dacă cetatea sau satul va fi mai departe de trei mile), cu condiţia să fie îngropat lîngă drumul mare şi ca pe mormîntul lui să se pună o piatră. Astfel, dacă va muri pe corabie, după ultima suflare îl arunca îndată în adîncul mării. Iar dacă se va întîmpla pe un rîu, cum e Dunărea, Nilul şi alte rîuri navigabile, nu-l aruncă în apă ci, trăgînd la mal, îl îngroapă în pămînt. Cu un cuvînt, muhammedanii sînt atît de grijulii la îngroparea morţilor lor, ca să nu se lipsească trupurile de această ultimă binefacere, încît nu socotesc ca este o mai mare şi mai meritorie pietate decît îngroparea morţilor. De aceea s-au obişnuit să susţină bătălii atît de crunte, ca nu cumva trupurile lor să rămînă la inamic şi să fie lipsite de îngroparea cuvenită. Iar acestea se petrec astfel la îngroparea oamenilor de rînd. Dar la înmormîntarea sultanilor este alt obicei, despre care vom vorbi în capitolul Despre sultan . Aici socotim că nu este lipsit de interes să adăugăm pe scurt despre felul cum turcii vizitează cimitirele şi mormintele rudelor lor.