Şir

Arta poetică la arabi, persani şi turci, nu numai că este dezvoltată, dar şi foarte frumoasă şi foarte in­genioasă. Poetica se numeşte şir ; dacă vrea cineva s-o înveţe (şi o învaţă aproape toţi cei ce vor să meargă apoi la alte ştiinţe) trebuie să studieze mai întîi cartea numită Şehadi, în care se arată modurile şi genurile de versuri numite bahr, adică mare . Aceste moduri sau genuri ale versurilor sînt 27; picioarele lor (ca ţi la greci sau latini) sînt compuse din atîtea silabe scurte şi lungi care, pentru a fi mai bine fixate în memorie, sînt adunate într-un vers al unei sentinţe inventate fail, diferit accentuată şi măsurată ; de exemplu, în primul mod al versurilor :

Mufteilun mefailun mufteilun failun

Aşi-ki-di dar-o-lan di-desi-ru şen-gherek

care se împarte in picioare astfel :

A şi ki di dar olan di deşi ru şengherek

(adică : „Cine doreşte să vadă o faţă frumoasă trebuie să aibe o privire veselă”).

Dar cum ar fi prea lung să dăm exemple pentru fiecare mod, se cuvine ca cititorul să se plece asupra cărţii Şehadi, menţionată mai sus, unde va vedea toate numele şi modurile şi genurile lor, iar noi să mergem mal departe la descrierea celor propuse.

Dacă cineva dintre poeţi, sau dintre cei ce s-au dedat ştiinţelor m-ar întreba ce cred eu despre poeţii vechi; şi contemporani greci şi latini şi despre compoziţiile lor faţă de cei arabi, persani şi turci, cu îngăduinţa şi aprobarea tuturor le-aş răspunde că poeţii acestor naţii orientale, atît cei dintîi, cît şi cei mai de pe urmă, progresînd în această artă, au obţinut întîietatea. Şi la fel ca mine vor spune, după cum socotesc, toţi cei iscusiţi în aceste limbi, cărora li s-a întîmplat să citească pe poeţii arabi,, persani şi turci, anume că prin sublimul sentinţelor, dulceaţa elocinţei (căci au un alt mod al rimelor şi al compunerii) prin frazeologie, frumuseţea, abundenţa şi subţirimea metaforelor şi a altor tropi, ei îi depăşesc pe greci şi pe latini. Unul dintre vechii poeţi persani,, numit Saadi , a fost tradus din limba persană în cea latină de Gheorghe Genţiu şi publicat la Amsterdam în tipografia lui Ioan Blaer în anul 1651 . Deşi în traducerea aceluia e pierdută aproape întreaga frumuseţe naturală, iar limba latină, imitînd ca o maimuţă pe cea persană, s-a abătut departe de frumuseţea acelei opere, daca cititorul curios o va citi stăruitor, după ce­va scoate laudele atribuite prorocului mincinos nu va, vedea în ea nimic care să nu fie vrednic de multe laude, de admiraţie, prea plăcut şi prea ales. Aşadar turcii se îndeletnicesc foarte mult cu poetica persană, iar persanii la rîndul lor cu cea turcească, pentru că la curtea împăratului persan se foloseşte în cea mai mare-măsura limba turcă. Deşi turcii nu vorbesc limba persană pură, studenţii o înţeleg perfect, şi o cunosc, şi mai cu seamă s-au obişnuit ca registrele de venituri şi de cheltuieli ale vistieriei sultanului să le scrie în limba persană curată.