Pocăinţa

Deci, prima faptă bună după mărturisirea credinţei se socoteşte fapta sau lucrarea pocăinţei, numită prin expresia Curanului tevbe istihfar (adică pocăinţă cu oprirea de a greşi mai departe) . Ei au un îndoit chip de pocăinţă : unul este obişnuit şi mai folosit, pe care trebuie să-l repete ori de cîte ori, făcînd abdest sau guşi, vor să săvîrşească rugăciunile zilnice. Cu această pocăinţă obişnuită îşi cer de la Dumnezeu iertare de păcatele făcute atît de voie, cît şi fără de voie, întru ştiinţă şi întru neştiinţă, căci ei cred că toate acelea se şterg prin îndurerarea conştiinţei şi prin această vorbă de oftat: Ah, ia Rebbim – „Of”, sau „O, Domnul meu” şi prin spălarea cu apă. Ei sînt într-adevăr ferm convinşi că prin aceea petele păcatelor şi murdă­riile întipărite pe trup (dar nu cele din suflet) se spală şi se şterg. Iarăşi, de cîte ori va greşi cineva cu ceva faţă de lege sau de poruncile legii, de atîtea ori trebuie să repete această pocăinţă şi tot de atîtea ori (chiar de ar fi de o mie de ori pe zi) socoteşte că i se iartă lui de către Dumnezeu. Căci spun teologii lor că, deşi alte porţi ale raiului (despre care în Descrierea raiului am arătat că sînt opt) se vor închide şi nu se vor mai deschide după faptele bune sau rele ale omului, dar uşile pocăinţei nu se vor închide niciodată şi că intrarea păcătoşilor prin ele nu va fi niciodată oprita ; mai spun ei că întinăciunile păcătoase întipărite în trup se curăţă în această viaţă prin pocăinţă, iar în viaţa cea viitoare prin focul purgatoriului zis Araf şi că astfel se poate ajunge la uşile pocăinţei şi vedea sfîrşitul chinurilor.