Supunerea sau ascultarea

A doua faptă bună după mărturisirea credinţei o socotesc a fi (şi nu rău) supunerea, pentru că prin ea omul îşi pleacă cerbicia sub jugul legii dumnezeieşti şi împlineşte poruncile şi poveţele ei fără cîrtire şi cu toată inima. Astfel se înţelege prin dreapta judecată şi după dreptatea însăşi, după cum grăieşte fetva: „Din porunca lui Dumnezeu şi curgerea rîului se opreşte”, în virtutea aceleia oricine afară de sultanul însuşi mergînd cu slavă şi măreţie, cînd începe a se striga Emrişrin (adică „La poruncă” şi „La voinţa dreptăţii”) , trebuie în fel şi chip să se oprească pe loc; iar dacă după ce a auzit strigarea va merge înainte numai trei paşi, e socotit că s-a lepădat de lege, de Dumnezeu şi de proroc, şi astfel trebuie să facă înnoirea mărturisirii şi a căsniciei. Sub acelaşi titlu al supunerii dumnezeieşti se cuprinde şi supunerea faţă de sultan, judecător şi alte căpetenii şi administratori ai treburilor civile. De aceea, dacă sultanul va trimite pe un ceauş sau capugi-başî cu porunca sa la cel mai mare paşă şi-i va cere capul, acesta chiar dacă poate fugi sau scăpa în vreun fel de primejdia morţii, după porunca aceasta a supunerii de bunăvoie îşi dă mîinile spre legare şi capul spre tăiere. Printr-o astfel de faptă el crede că va intra în rai prin porţile supunerii. Iar de nu va face acest lucru, se va arăta potrivnic lui Dumnezeu, prorocului şi sultanului, şi va pierde raiul.

Sub acelaşi nume se cuprinde şi supunerea oştenilor, ucenicilor şi a altor legiuitori faţă de căpetenii, dascăli şi cei mai bătrîni. De aceea, dacă un căpitan care are de pedepsit un oştean de rînd, va ziceEşkolsun iola, „Să se bucure în calea sa” (adică să primească cu inima veselă ceea ce i se cuvine după rînduiala învăţăturii), oşteanul acela trebuie să se întindă singur pe pămînt şi neţinut de nimeni să sufere nemişcat bătaia. Iar cel ce nu va face astfel îşi va pierde nu numai cinstea ostăşească şi simbria, ci se va socoti lipsit şi de Dumnezeu şi de proroc. Dar despre acestea vei vedea mai multe în capitolul Despre instrucţia militară.

Astfel, ucenicul se obligă a se supune cu tărie învăţătorului sau şi meşterului, şi orice muhammedan de orice rang ar fi mai marelui său şi judecătorului, iar legiuitorii autorităţilor lor sau şeicilor. Iar cel ce va cîrti atunci va auzi îndată Ghiaur oldi („Te-ai făcut necredincios”) . Vezi despre aceasta mai clar în capitolul

Despre legiuitori.

După cum socotesc eu aceasta este cea mai mare şi mai eficientă condiţie pe care respectînd-o muhamme-danii, dar mai cu seamă neamul otoman, au reuşit să aducă împărăţia lor la o astfel de întindere şi slavă. Iar de cînd au început a dispreţui aceasta poruncă a supunerii (căci de multe ori paşii, nedînd ceauşului trimis capul lor, pînă la a doua trimitere devin rebeli), de atunci se vede că şi armele lor slăbesc şi cedează duşmanului. O, de s-ar răci în ei mai ales fierbinţeala acelei supuneri în fiecare zi, căci împărăţia numai prin neascultare se destramă, şi nu piere de nu s-ar dezbina mai întîi. Căci însăşi gura de adevăr cuvîntătoare a Domnului şi Mîntuitorului a prezis că „Orice împărăţie care s-a dezbinat, care nu se supune împăraţilor şi legiuitorilor săi, nu poate să stea”.