O povestire hazlie

Creştinilor le este interzis să intre în Ieron (astfel se numeşte acest templu din vechime) ca şi în Keabe sau Medina. în legătură cu aceasta voi face cunoscut cititorului curios o istorie pre cît socotesc nu lipsită de haz. în zilele lui Murad, al treilea împărat al otomanilor , era în Constantinopol un ambasador ordinar al statului olandez, după cum e obiceiul, care prin oarecare servicii secrete în folosul şi profitul Porţii că­pătase o asemenea trecere şi putere la sultan, la vizir şi la alţii, încît după voinţa şi cererea lui multe afaceri se puneau la cale, care abia de le-ar fi putut face vizirul cel mai puternic dintre ei. Pe mulţi paşi şi viziri i-a dat jos şi a pus pe alţii. Pe un oarecare Vasile, la cererea lui, l-a făcut prinţ al Moldovei, l-a detronat pe patriarhul Constantinopolului şi l-a pus pe altul cu numele de Ieremia (despre care biserica anglicană şi olandeză se laudă că ar fi fost din ţara lor ; şi afirmă că acela ar fi devenit martir în secta lor, căci prin intrigile aceluiaşi Vasile, prinţ al Moldovei, de multe lucruri a fost învinuit la vizir şi condamnat la moarte, iar sub pretext că ar fi fost trimis în exil, din porunca sultanului a fost aruncat în mare) . Dar să ne întoarcem la cele propuse.

Ambasadorul acela, cînd era încă viu patriarhul Ieremia, s-a ostenit foarte mult să unească biserica luterană cu cea grecească (dar în zadar) şi prin îndemnul acelui (patriarh) a fost convins (ambasadorul) să viziteze sfîntul Ierusalim, dar mai cu seamă să vadă cu ochii săi şi sa se convingă că în ziua de sîmbăta mare strălucirea Sfîntului Duh se coboară în chipul şi calitatea de foc din cer şi aprinde luminările şi luminează mormîntul sfintului Domnului Mîntuitor (în sensul drept sau stnmb l-a convins patriarhul pe ambasador, Dum­nezeu ştie, eu însă voi arăta lucrul după cum s-a petrecut) . Ambasadorul, intenţionînd să întreprindă un drum spre Ierusalim, l-a rugat pe sultan ca printr-o poruncă semnată de mîna lui proprie (pe care-o numesc hatişerif) să confirme că poate pleca la drum fără de grijă, să fie primit cucinste de către paşii guvernatori ai provinciilor şi să-i fie îngăduit să intre în Ieron şi sa vadă piatra ce atîrnă acolo. Obţinînd acestea de la sultan, înarmat cu poruncile lui categorice şi groaznice, a ajuns la Ierusalim (însă ce-a văzut şi ce-a înţeles din lucrurile noastre cele sfinte le lăsăm de bună­voie deoparte, pentru că nu fac parte din planul nostru). Acolo, mergînd mai întîi la şeicul templului din Ierusalim, a arătat hatişeriful sultanului şi a hotărît ziua în care trebuia să i se deschidă templul şi să i se permită intrarea în harem (adică în locul interzis altora). Şeicul, perfid, a promis să facă totul după voia şi de­cretul sultanului. Ambasadorul însă, sîrguindu-se să deschidă o cale mai largă pentru curiozitatea sa, l-a cinstit pe şeic cu multe daruri. Iar cînd a venit ziua hotărîtă de mai înainte, şeicul a propus ca ambasadorul, dacă vrea, să binevoiască a veni la vizitarea Ieronului. Ambasadorul, cu o suită mare de ai săi, sau cu o ceată, l-a vizitat mai întîi pe şeic (a cărui casă este de obicei aproape de templu) şi a fost primit la fel de şeic, cu cinste şi ospătat. Iar cînd s-au apropiat de uşile templului, a poruncit ca ambasadorul să zăbovească puţin afară de pragul templului, iar el însuşi intrînd în pridvor, a cerut ca porunca sultanului să fie citită în public, în auzul poporului. Şi astfel, cînd a fost citită porunca sultanului cu glas înalt, a zis şeicul: „Domnule ambasador, e adevărat că prin legea Prorocului sînt obligat ca să ascult de poruncile împărăteşti (căci cine nu se supune poruncii sultanului, pe unul ca acesta legea noastră îl declară keafir, adică necredincios)716. Scrie şi porunceşte sultanul ca ţie, deşi om necredincios, să-ţi fie deschis templul harem şi tainele noastre să ţi se descopere. Aşa să fie. Dacă voieşti, intră. Dar trebuie judecat şi faptul că hotărîrea porunceşte să ţi se îngă­duie numai intrarea, nu şi ieşirea. Deci, dacă vrei să intri şi să nu mai ieşi de acolo niciodată, e foarte bine, care lucru să-l şi dea Dumnezeu. Dar dacă vei vrea să ieşi, să ştii că aceasta nici în porunca sultanului nu se arată, nici treaba religiei muhammedane nu este ca un necredincios, odată părtaş al tainelor noastre, să se mai întoarcă iarăşi la rătăcirea sa”. Auzind acestea ambasadorul, uimit şi neştiind ce sa răspundă, nici ce sa facă, s-a retras din pragul templului şi cu mare mirare şi ruşine s-a întors acasă. Şi deşi pe urmă a încercat cu multe daruri şi cu foarte multe promisiuni să umple urechile şi mîinile şeicului ca să-i fie împlinită dorinţa,şeicul îndărătnic nu voia să se înduplece nici măcar ca ambasadorul să se mai aproapie de uşile templului.

Din cauza aceasta sufletul ambasadorului aceluia se tulbura foarte mult. Se necăjea şi de plecarea la un drum aşa de îndepărtat, şi de irosirea atîtor osteneli şi cheltuieli, dar mai cu seamă se pierdea cu firea că nu mai ştia ce să facă. Văzîndu-l în această tulburare, una dintre slugile lui, de neam maronit iar de credinţă nestorian, foarte iscusit în limba turcă şi arabă (acest neam este foarte numeros în apropiere de Alep şi de Muntele Liban), i-a zis : „Domnule ambasador, de ce te văd tulburîndu-te astfel cu sufletul ?” Ambasadorul i-a zis : „Mă mîhnesc nu numai pentru că am pierdut multele şi marile daruri pe care le-am dăruit şeicului nerecunoscător, precum şi pentru ostenelile atît de grele ale acestui drum pe care l-am întreprins, ci şi pentru că sînt silit să mă întorc de aici fără a dobîndi cele dorite. Căci am făcut ceea ce am făcut fără a avea altceva în gînd, numai pentru că am aflat despre piatra care atîrnă, despre care se spune că este în acest templu, iar apoi să mă întorc acasă. Iar acum, după cum ai văzut, şeicul, nesupunîndu-se poruncii sultanului, nici plecîndu-se cererii şi darurilor mele, printr-o născocire foarte şireată mi-a interzis intrarea în templu şi toate ostenelile şi grijile mele le-a făcut deşarte şi zadarnice”. Iar maronitul a zis : „Domnule, dacă voieşti, voi face ca tot ce se păstrează atît de ascuns în haremul lor şi se tăinuieşte atît de stăruitor ca să nu mai fie văzut de creştini, să-ţi fie fără nici o îndoială cunoscut, numai făgăduieşte-mi că nu mă vei lăsa după aceea şi că, de va fi nevoie, ai să mă răscumperi cu preţ de urgia acestor spurcaţi. Căci eu voi intra în templul acesta într-un fel cunoscut numai mie şi voi petrece în el fără sa ies trei luni, citind ziua si noaptea Curanţii cum au obiceiul legiuitorii lor kioşenişin, adică cei ce s-au lepădat de lume şi de cele lumeşti. Iar a citi Curanul ştiu la perfecţie, pentru că în tinereţele mele fiind în Persia am primit de nevoie muhammedanismul şi am învăţat rînduielile bisericeşti şi carte arabă. Tu întoarce-te la Constantinopol iar eu, după ce voi cunoaşte toate acestea şi voi afla prilej, voi veni la tine cît se poate mai repede. Ambasadorul, mîngîindu-se mult de cuvintele maronitului, i-a dat bani din destul şi a pornit la drum spreConstantinopol.

După cîteva zile, maronitul împodobindu-se cu haine de legiuitor şi prefăcîndu-se că estesunni, adică muhammedan drept-credincios şi venit din Persia, a intrat în templu împreună cu alţi musulmani pentru îndeplinirea rugăciunilor obişnuite. Dar înainte de a intra în templu a luat un medicament purgativ (o curăţenie) foarte tare şi peste măsura cuvenită. Pe cînd săvîrşea namazul împreună cu ceilalţi, doctoria făcîndu-şi cu putere efectul chiar în timpul ultimei rugăciuni pe care o numesc Fatihe, şi-a golit stomacul în mijlocul templului cu mare zgomot şi pe toate le-a umplut cu murdărie puturoasă. Şeicul şi ceilalţi, văzînd fapta atît de ne­cuviincioasă şi scîrboasă a omului, sculîndu-se l-au prins şi, batjocorindu-l cu cuvinte aspre, ba chiar lovindu-l la sînge l-au condamnat ca pe un nelegiuit şi profanator de locuri sfinte la o moarte cumplită. Pe cînd îl legau, stomacul, neştiind de ameninţări şi slăbit de puterea doctoriei, iarăşi a scos murdărie şi a repetat aceasta de patru sau de cinci ori, pînă cînd au ieşit din curtea templului aceluia. Dar pentru că la muhammedani nimeni nu e pedepsit cu moartea decît cu hotărîrea judecătorească, l-au dus fără zăbavă, pe maronit la judecător unde, pentru lucrul şi fapta lui scîrboasă, unii îl acuzau iar alţii (după cum este obiceiul) mărturiseau şi afirmau că cele petrecute sînt adevărate.

Iar maronitul a zis: „O, fraţii mei şi popor al Pro-rocului nostru ! Laud din răsputeri şi proslăvesc nemăsurata milostivire a lui Dumnezeu asupra jnea şi nu mă pot minuna îndeajuns de prostia voastră şi necunoaşterea minunii ce s-a făcut. Cum, mă rog, eu, muhammedan şi născut din părinţi musulmani, aş fi îndrăznit să fac un lucru atît de nelegiuit şi scîrbos şi rău, cumplit chiar pentru cel mai ticălos dintre necredincioşi, şi aş fi putut spurca templul sfînt şi casa lui Dumnezeu? Deci, auziţi minunea pe care a binevoit Dumnezeu s-o facă întru mine păcătosul ca şi pe voi să vă întărească întru adevărul credinţei muhammedane. Sînt deja şase luni de cînd am stomacul astupat şi parcă în afară de rînduiala firească ; în fiecare zi gustam mîncarea şi băutura obişnuită, dar natura nu lucra nici o eliminare a netrebniciilor din stomac. De aceea, fiind în patria mea, am vîndut toate averile pe care le aveam şi le-am împărţit cu mînă darnică spiţerilor şi doctorilor, aşteptînd să capăt uşurare şi înzdrăvenire de boala nemaiauzită, dar în zadar. Deznădăjduit de vreo alinare omenească, m-am încredinţat cu totul voii lui Dumnezeu şi cu inima curată am făgăduit (pentru că nu mi-ar fi ajuns averile să vizitez Mecca), să mă închin acestui sfîntleron şi să-mi dau ultima suflare în acest loc sfînt lui Dumnezeu, dătătorul tuturor bunătăţilor. Şi astfel, ajutîndu-mă Dumnezeu, făcînd o călătorie îndelungată am intrat ieri în această sfîntă cetate, şi astăzi am păşit împreună cu voi, precum vedeţi, în templu, pentru a înălţa rugăciuni către Dumnezeu. Iar cînd citind rugăciunea Fatihe (ultima) am rugat pe Dumnezeu cu căldura duhului, dintru adîncul inimii, sa-mi dăruiască sau înzdrăvenire sau sfîrşitul vieţii, fără să ştiu sau să gîndesc ceva (căci nu nădăjduiam ca Dumnezeu să audă aşa de curînd, ca într-o clipeală de ochi, rugăciunea unui om atît de păcătos şi neavînd de loc fapte bune), iată că toate căile stomacului încuiate de şase luni au răbufnit ca nişte izvoare şi împreună cu ele a ieşit şi boala aceea învechită şi m-am făcut sănătos, precum voi înşivă mă vedeţi că sunt”.

Judecătorul, ascultînd cuvintele maronitului şi mîniindu-se a strigat: Subhanallah ve barekallah („în durate şi preaînalte Dumnezeule!) şi, arătîndu-l pe om nevinovat, i-a poruncit să petreacă în templu şi pa proslăvească pe Dumnezeu rugîndu-se neîncetat pentru ca să nu se arate nerecunoscător pentru o astfel de binefacere dăruită cu atîta milostivire de Dumnezeu. Astfel, maronitul, petrecînd în pridvorul Ieronului trei luni citind Curanul zi şi noapte şi vrînd să plece iarăşi în patrie, a cerut şi a obţinut de la şeic îngăduinţă de a pleca de acolo. Venind apoi la Constantinopol l-a înştiinţat pe stăpînul său ambasadorul despre piatra care atîrnă şi despre altele pe care le observase în templul de la Ierusalim, aşa cum le-am spus mai sus, luînd cele transmise nu numai de la el, ci şi de la alţii. Dar să ne întoarcem de unde ne-am abătut.