Zekkeat

A cincea condiţie a credinţei muhammedane este Zekkeat, adică dijma cincizecimei sau milostenia părţii a cincizecea. Se prescrie muhammedanilor prin porunca Curanului ca fiecare socotindu-şi averea în fiecare an, a cincizecea parte s-o împartă săracilor, iar dacă nu va face aceasta, va lua osînda veşnică . Dar nici o condiţie nu e atît de neglijată la ei ca aceasta, căci socotesc eu că nu se află nimeni care să fi împlinit această poruncă după vrednicie, deşi sînt mulţi care se laudă că păzesc acest lucru cu sfinţenie.

Să vorbim drept însă şi să lăudăm fapta bună chiar şi a celui mai mare vrăjmaş al nostru. Sînt foarte mulţi muhammedani care dau milostenie şi compătimesc foarte mult pe altul în lipsuri şi nenorocire, care nu fac nici cea mai mică deosebire cui trebuie dată milostenia, ci o dau indiferent atît muhammedanului cit şi iudeului sau creştinului. Unii ajung chiar la o asemenea superstiţie încît hrănesc cîini, pisici, păsări şi peşti în numele milosteniei, bizuindu-se pe axioma : Mahluk bilmezse, halik biliur (adică „De nu va cunoaşte făptura, va cunoaşte Ziditorul” , cel ce caută la bunătatea inimii dăruitoare, iar nu la mulţumirea sau nemulţumirea celui ce primeşte).

S-a ridicat uneori între teologii de la Constantinopol problema dacă Dumnezeu aude rugăciunile celor necredincioşi la fel ca pe ale celor credincioşi. Unii spuneau că nu, alţii că da. Cei care negau, se întemeiau pe textul Curanului care spune : „Ce este rugăciunea celui necredincios, decît păcat ? Iar cei care afirmau arătau din tîlcuirea aceluiaşiCuran ca dacă n-ar asculta Dumnezeu rugăciunile celor necredincioşi, n-ar asculta nici pe ale celor păcătoşi, căci cei ce greşesc devin asî (potrivnic) lui Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu n-ar asculta rugăciunile păcătosului, nici păcătosul n-ar putea face pocăinţă, căci dacă nu l-ar ajuta Dumnezeu, cum s-ar căi el de păcatele sale ? Iar dacă n-ar putea sa se căiască, fiecare păcătos şi-ar pierde nădejdea. în mîntuirea sa, ceea ce pare că este contrar bunătăţii lui Dumnezeu şi milostivirii lui celei multe. Aduceau la aceasta o dovadă din scrisorile celui mai slăvit teolog şi poet moralizator Saadi, care zice aşa: „O, Dumnezeule bune, care din vistieria ta cea necuprinsă mulţumeşti cu simbrie zilnică pe toţi idolatrii şi închinătorii focului, cum de-i vei lipsi de aceasta pe prieteni, tu care şi spre vrăjmaşii tăi cauţi?” Este deci legiferat că pe păcătoşii cei necredincioşi îi aude la fel ca pe cei credincioşi, mai cu seamă în lucrările cele lumeşti ; iar cei necredincioşi mai mult decît cei credincioşi primesc cele cerute, pentru că pe cei necredin­cioşi, care se desfătează cu bunurile lumii acesteia, îi aşteaptă caznele veşnice. Credincioşii, deşi se vor lipsi de bunurile lumeşti şi vor fi dezamăgiţi în cererile lor, aşteaptă bucuriile cele veşnice ale raiului. Şi adevărat e, înaintea lui Dumnezeu, pentru că la cererile celor necredincioşi Dumnezeu se pleacă mai mult, întrucît ei au să se lipsească de fericirile mai mari şi veşnice. Noi însă, avînd de gînd să spunem cîte ceva despre fiecare faptă meritorie a lor, vom arăta aici una care a rămas şi vom face sfîrşitul acestei cărţi. Spun ei că aceste cinci condiţii ale credinţei nu vor avea nici un merit la Dumnezeu ; deşi Dumnezeu e dătător îndurat al tuturor bunătăţilor către cei ce respectă acestea, el le poate dărui multe bunătăţi după harul şi bunătatea sa, atît în veacul acesta cît şi în cel viitor. Căci numai credinţa şi supunerea în toate îl aduce pe Dumnezeu spre răsplătire, iar nu păzirea condiţiilor, rînduite de ei înşişi. De aceea, fără nici un merit (în ce priveşte condiţiile păzite) este cu putinţă să capeţi milostivirea lui Dumnezeu. Iar dacă cineva ar păzi toate acelea foarte cu grijă şi în chip desavîrşit nici un cîştig va trage de acolo prin merit propriu. Se arată aşadar că aceste condiţii, pentru că sînt împlinite din nevoia obligaţiei, iar nu din voinţa proprie, nu merită nimic, pentru că Dumnezeu din milă proprie şi din bunătate a luminat în mod gratuit pe fiecare cu har îndeajuns (pe care îl numeschidaet) ca să poată pricepe şi cunoaşte credinţa muhammedană care este legea lui Dumnezeu şi calea lui Dumnezeu spre mîntuirea sufletului, iar în schimb se obligă din datorie şi din nevoie să păzească şi condiţiile credinţei aceleia, ca să se deosebească prin ele şi să fie despărţit de oamenii necredincioşi. De exemplu, dacă cineva a făcut o învoială cu o slugă ca să lucreze cutare şi cutare treabă, şi stăpînul din bunătatea şi mila sa i-ar da slugii toate cele după învoială înainte ca el să-şi fi isprăvit lucrul, cînd sluga lui îşi va face lucrarea nu merită nimic de pe urma ei pentru că ceea ce se cuvenea sa ia, după învoială, a primit încă înainte de săvîrşirea lucrului, însă ca să se vadă mai clar părerea muhammedanilor despre faptele meritorii şi cele lipsite de răsplătire, vom prezenta ceva despre oarecare fapte mai generale şi mai însemnate.