Păcatul strămoşesc

Despre păcatul originar al omului cartea Muhammedie băsmuieşte lucruri la fel de smintite şi de ridicole iar despre felul în care a greşit Adam şi în care a pătruns moartea în natura omului 43S povesteşte astfel : După ce a făcut Dumnezeu pe Adam şi pe ajutătoarea sa Eva, a dat trei porunci : Prima, ca numele lui Dumnezeu să nu iasă niciodată din memoria lor ; a doua, să nu guste din pomul griului ; a treia, să păzească cu grijă pecetea încredinţată lor. Eva, care cunoştea numele lui Dumnezeu şi pomul de grîu, dar nu ştia ce este pecetea lui Dumnezeu, şi-a întrebat bărbatul: „Adame, care este pecetea ta ” Iar Adam i-a spus : „Pecetea este porunca lui Dumnezeu prin care ne este poruncit să-l credem şi să-l proslăvim pe Muhammed prorocul lui (pentru care şi eu şi tu şi toate făpturile sînt zidite)”. Pe omul povăţuit cu aceste porunci l-a aşezat în rai pentru ca fără de moarte să se sature de desfătările şi bucuriile lui.

Beelzebul (Iblis), văzîndu-l pe Adam aşezat pe o treaptă aşa de măreaţă, îndată l-a invidiat şi a zis în gînd : „Dumnezeu mi-a poruncit să mă închin cel dinţii omului acestuia şi, cînd am refuzat, am fost izgonit din rangul strălucirii şi fericirii şi lovit cu blestem veşnic. Acum însă voi încerca puterea şi statornicia zidirii lui atît de proslăvite, doar voi putea să-l ucid şi să-l fac să piară dintre noi pe duşmanul meu pe care îl urăsc atît, cauza osîndirii mele”. Şi astfel s-a apropiat de porţile raiului, dorind să-l vadă pe Adam şi să-i propună planurile sale cele răutăcioase. Dar cum nu era lăsat să se apropie prea mult de rai de către îngerii cei ce păzeau, înconjura neîncetat împrejmuirea pe dinafară, căutînd sîrguincios prilejul de a intra în rai. învîrtin-du-se el aşa, păunul, zburînd din rai, s-a aşezat pe zidul raiului. Văzîndu-l, s-a apropiat de el şi i-a zis : „Cît eşti de frumos şi de plăcut la chip, dar în zadar îţi este frumuseţea, pentru că eşti supus morţii”. Auzind aceasta păunul a zis : „Ce este moartea şi ce înseamnă să mori ?” Răspuns-a diavolul : „Este un lucru în fiecare trup care se numeşte suflet, şi cît timp rămîne (sufletul) în trup, trăieşte şi trupul, însă ieşind el din trup din vreo întâmplare, îndată moare trupul, se strică şi se preface în ţarină”. Păunul, primind de la diavol ştirea despre moarte şi întorcîndu-se în rai, l-a aflat pe şarpe (iar şarpele cînd încă trăia în rai, era patruped, în felul cămilei) şi i-a spus aceluia toate cîte auzise de la diavol despre moarte. Şarpele, curios, a ieşit grăbit din rai şi aflînd pe diavol l-a întrebat : „întrucît cunoşti ce este moartea, poate că ştii şi vreun leac împotriva chinurilor morţii aceleia”. „Cunosc bine, a zis diavolul, însă doftoria aceea nu se găseşte nicăieri decît în rai”. Deci l-a rugat şarpele să-i spună numele acelui leac. Diavolul a zis: „Nu pot să spun, dar dacă vei deschide gura, ca să intru prin tine în rai, cu plăcere-ţi voi arăta doftoria aceea”, învoindu-se la aceasta şarpele, diavolul, intrînd în el, împreună cu el s-a strecurat mai întîi în rai. Şi văzîndu-l pe Adam într-atîta fericire aşezat acolo, mă-gulindu-l, s-a apropiat de el cu suspinuri dese şi a început a vărsa lacrimi din belşug. Cînd l-a întrebat Adam pricina plînsului şi a tînguirîi, diavolul a zis: „Cum să nu plîng cînd ştiu sigur că atunci cînd va ieşi sufletul din trup, nici chipul, nici frumuseţea trupului nu vor mai rămîne ?” Auzind, deci, Adam şi Eva cuvintele şarpelui, s-au întristat foarte şi cuprinşi de mîhnire, ca uluiţi, au uitat îndată de înţelepciune şi de poruncile pe care li le dăduse Dumnezeu.

Diavolul, aflînd această ocazie fericită, a zis: „Daca vrei să trăieşti în veac, ascultă povaţa mea : ia din pomul griului şi mănîncă, pentru că acesta este singurul leac care poate să gonească moartea de la voi”. Adam nu s-a învoit şi a refuzat să facă aceasta. Atunci şarpele s-a dus la Eva, îndemnînd-o să guste din grîu, iar ea, ascultînd de sfatul lui, l-a îndemnat şi pe bărbatul său, şi astfel, rupînd din grîu, a mîncat două boabe, iar Eva numai unul. Făcînd aceasta după sfatul diavolului, îndată după gustarea griului i s-a umflat lui Adam pîntecele şi s-a făcut ca un timpan (tobă). Iar cauza acestei umflături o explică prin aceea că, mai înainte de a păcătui, Adam nu avea nevoie de mîncare pentru a-şi păstra viaţa şi de aceea n-avea nici anus, parte a trupului care nu-i era de trebuinţă. Dar după ce a mîncat din grîul acela oprit, i s-a umflat pîntecele, pentru că n-avea pe unde sa-l golească şi de aceea a început a se chinui de dureri insuportabile şi de chinuri aducătoare de moarte. Dumnezeu, văzînd nenorocirea lui, s-a milostivit şi a trimis pe arhanghelul Gabriel care, sfredelind cu degetul arătător dosul lui Adam şi al Evei, le-a deschis stomacul şi le-a arătat locul pe unde să-si lepede excrementele. Iar cînd prin canalul nou deschis au răbufnit cu mare iureş excrementele, Adam, temîndu-se ca nu cumva să spurce raiul, locul cel mai cinstit şi pretutindeni luminat de strălucirea lui Dumnezeu, mai întîi le-a luat în mînă dar neştiind sărmanul unde să le as­cundă şi ca nu cumva prin putoarea griului mistuit în stomac să-l jignească pe Dumnezeu şi pe îngerii care păzeau raiul, s-a temut să le arunce la pămînt, de aceea le-a mînjit în jurul mădularului ascuns şi pe la încheieturi (ca fiind părţile cele mai ascunse ale trupului). Simţind însă el însuşi putoarea aceea grea, a dus scîrna mai aproape de nări şi mirosind-o, şi-a murdărit buza de deasupra, de la care materie îndată i-au crescut mustăţi şi păr în nări, pe obraji, lîngă mădularul ascuns şi pe cap. Şi, transpirînd, s-a umplut şi restul corpului de scîrna aceea dar fiind materie puţină, deşi i-a crescut părul peste tot trupul (căci se crede că numai barba, sprîncenele şi genele făcute spre împodobirea trupului i-au fost date din naştere lui Adam), acesta era scurt. Acelaşi lucru i s-a întîmplat şi Evei, însă fiindcă la ea a fost materie mai multă, şi părul din cap s-a făcut mai mult şi mai lung. Apoi, văzînd Adam că-i creşte părul, care îl acuza ca un martor de păcatul făcut şi de călcarea poruncii, ca nu cumva acest lucru să fie văzut de Dumnezeu, a început a smulge firele de păr ce creşteau (de aceea perii din jurul mădularului de ruşine şi din alte locuri spuse mai înainte sînt socotiţimekruh, adică urîcioşi, şi au obiceiul a-i nimici – despre care lucru se vorbeşte mai pe larg în capitolul Despre ceremorii şi despre rîndmelile legiuite), dar în zadar. Căci în curînd a dat un tremur peste trupul lui, în curînd Gabriel arhanghelul i-a luat de pe cap diadema pe care o purta, în curînd Mihail a dezbrăcat de pe amîndoi hainele pe care li le dăduse Dumnezeu, în curînd ruşinea şi roşcata i-a tulburat, în curînd au auzit glasul lui Dumnezeu grăind : „O, Adame, oare fugi de mine cel ce te chem ?” Adam a răspuns : „Unde pot să fug sau să mă ascund de faţa ta ? Nu fug de tine, ci de ruşinea păcatului meu, dar la tine este milostivirea” !