Alexandru Georgescu.

Din camera mare 157 A, am fost mutat în celula 157, unde erau doi deţinuţi care executau o pedeapsă din ianuarie 1941. Am privit îndelung şi speriat la aceşti oameni aflaţi în al zecelea an de temniţă. Primul era Constantin Crişu, maistru croitor, din Bucureşti, un om cu multă credinţă şi rob nedezminţit al unui crez, căci aşa cum spunea cineva, crezurile politice sunt cele mai mari. Al doilea, întins pe pat, stătea inginerul Alexandru Georgescu, ploieştean, bolnav de TBC, în stare de descompunere.

De fiecare dată când tuşea – şi lucrul acesta îl făcea într-o scuipătoare, o sticlă specială – elimina din piept bucăţi mici de plămân. Am fost zguduit. Prima dată când am văzut, am simţit cum mâinile şi corpul îmi tremurau sacadat şi orice aş fi făcut nu-mi puteam stăpâni zvâcniturile. Aveam patul deasupra lui Constantin Crişu, în partea dreaptă. Ca bolnavi, ni s-a permis să stăm întinşi fără să fim pedepsiţi. De acolo, de sus, îl priveam pe Georgescu, care murea în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare clipă.

În ultimele zile, somnul îi era întrerupt de descompunerea galopantă a plămânilor şi un horcăit atât de puternic, încât se auzea şi pe coridor. Ştiu că, în dimineaţa de "Sfântul Dimitrie", suferinţele lui Alexandru Georgescu ajunseseră până acolo, încât nimic nu mai lăsa să se întrezărească vreo speranţă de viaţă pe chipul său, încă viu. Din paliditatea avută până atunci, faţa i s-a schimbat deodată în roz, în roşu şi apoi în vişiniu. Ochii insistau asupra mea şi am înţeles că vrea să-mi spună ceva. A întins braţele şi mi-a cuprins mâna dreapta. Mi-o strângea din ce în ce mai tare, apoi mi-a făcut semn să mă apropii şi mi-a şoptit:

— Grigore, mor! Am în fabrică un bun prieten, Alecu Cojocaru, ploieştean ca şi mine. Roagă-l să-i spună soţiei mele cum m-am prăpădit. Acum mor, nu am nimic cu nimeni şi nu urăsc pe nimeni!

Apoi, din ce în ce mai pierdut, mă rugă:

— Spune "Tatăl nostru".

Rar, apăsat şi cu o voce din ce în ce mai ridicată, am început să spun: "Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească numele Tău, facă-se voia Ta."

Ochii lui Alexandru Georgescu mă pironeau, din ei pornind în fascicol o lumină de o forţă nemaiîntâlnită de mine până atunci. În timp ce rosteam rugăciunea domnească, forţa slăbea treptat. Când am spus "şi ne iartă nouă greşelile noastre", capul i-a căzut într-o parte iar braţul încă îmi era strâns ca într-o menghină. Murise. I-am trecut mâna stângă peste faţă pentru a-i lipi pleoapele şi am dat să-mi scot mâna dreaptă. M-am eliberat cu greu şi eram răvăşit. Nu ştiam unde mă aflu. Am vrut să ies pe uşă, dar era încuiată. M-am dus înspre geam, însă era zăbrelit.

Era prima oară când prin mâinile mele se strecura viaţa cuiva fără ca să îmi fie îngăduit să o opresc. În acelaşi timp, m-a zguduit incomensurabilul triumf al morţii, care, de fapt, avea o singură dimensiune: clipa. Nu ştiam ce să fac. M-am urcat pe pat, m-am întors cu faţa la perete şi am plâns în neştire.