Busuiocul.

Era toamnă târzie, încărcată de amintiri multe şi, fiind tare bolnav, mă rugam lui Dumnezeu să intre în celulă un preot – deţinut, desigur – ca să mă spovedesc. Nu ştiu de ce, dar mă încerca sentimentul că mi se apropie sfârşitul.

În celulă stăteam trei inşi şi trebuia să vină un al patrulea. Unul dintre cei doi, CFR-ist, fusese şef de gară la Cristeşti – pe linia ferată care iese la Blaj, dar şi la Aiud. La fiecare şuierat de tren, ne spunea de unde vine şi încotro merge, ne spunea chiar şi numărul acestuia, iar noaptea nu adormea până ce nu auzea ultimul tren, care pleca de la Cluj spre Bucureşti. Era atâta tristeţe pe faţa acestui om când auzea sunet sau trosnet de linie ferată, încât, privindu-l, îţi dădeau lacrimile.

Într-una din zile, în celulă a intrat un om de statură potrivită, în jur de 50 de ani, cu nişte ochi plăcuţi şi o figură blajină, ca de moldovean. După ce gardianul a izbit uşa şi a tras zăvorul, noul venit ni se adresă:

— Mă numesc. Şi sunt preot.

Mare mi-a fost bucuria şi mi-am zis că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea consimţind să-l trimită pe acel preot în celula noastră. I-am spus că mă simţeam foarte slăbit, că nu mai aveam siguranţa că voi prinde Crăciunul lui 1955 şi că aş fi vrut să mă spovedesc. Preotul i-a rugat pe ceilalţi doi camarazi să se retragă în colţul patului de lângă uşă şi chiar să stea în picioare, de vorbă, blocând în felul acesta privirile iscoditoare ale gardianului care ne pândea de la uşă. Mi-am spus păcatele căutând să nu uit nimic, iar părintele şi-a împreunat mâinile în formă de cruce peste creştetul meu, zicându-mi:

— Te iert şi te dezleg!

După săvârşirea acestei taine, cu un vârf de cui pe care îl avea a desfăcut cuta zeghei într-un anumit loc, de unde a scos – învelită într-o bucată de pânză curată – o firimitură de pâine ce fusese îmbibată în vin. Era Sfânta Împărtăşanie, deci Trupul şi Sângele Mântuitorului! Mi-a introdus-o în gură şi, înălţând ochii spre ceruri, a murmurat:

— Se împărtăşeşte robul Lui Dumnezeu.

Am simţit atunci un miros de busuioc atât de puternic, încât mi s-a umplut tot coşul pieptului şi aveam impresia că plămânii sunt neîncăpători. Mireasma îmi intra prin toţi porii corpului, pe faţă, pe tâmple, prin ochi, apoi ieşea din trup şi parcă o alta intra pentru a-i lua locul, ca într-un circuit.

După ce această Sfântă Taină a fost săvârşită, ne-am aşezat liniştiţi pe marginea patului şi, tare curios, l-am întrebat:

— Spune-mi, te rog, părinte, de unde ai avut busuioc? Şi unde l-ai păstrat, că eu nu am văzut când l-ai scos?

Preotul s-a uitat lung la mine şi m-a pus să repet întrebarea.

— Ei bine, frate Grigore, nu am busuioc! Nu am avut busuioc!

— A întărit, privindu-mă în ochi. Eu nu simt mirosul, dar dacă dumneata îl simţi, să ştii că trăieşti nişte momente deosebite şi că Însuşi Iisus Hristos a fost prezent aici şi ţi-a pus mâna pe frunte! Stai liniştit că mai ai încă mult de trăit, nu aşa cum mi-ai spus dumneata că n-ai să ajungi de sărbătoarea Naşterii Domnului. M-a îmbrăţişat părintele, iar mirosul de busuioc a persistat în celulă încă multă vreme.

Era inimaginabil şi nu-mi dădeam seama ce s-a produs în fiinţa mea, de unde atâta linişte şi atât de multă bucurie. În tihna pe care o căpătasem, parcă m-aş fi aflat pe Valea Trandafirilor din Kazanlâc-Bulgaria, în Poiana Narciselor din Făgăraş sau mă vedeam departe, foarte departe, în Pacific, pe Insulele Hawai, unde cresc cele mai frumoase flori ale pământului, orhideele.

Colonelul Ceia – deţinut în Aiud.

Mare mi-a fost mirarea când, într-una din zilele lui aprilie 1951, a intrat în celulă deţinutul Aurel Ceia. Fusese şeful Securităţii pe Moldova şi mă anchetase la Piatra Neamţ, iar acum avea un rol bine determinat în Aiud. Pentru a şti să se păzească, le-am spus colegilor de celulă cine este noul venit, apoi am bătut în uşă şi am cerut gardianului să fiu mutat în altă cameră, refuzând să stau în acelaşi spaţiu cu această creatură.

După ce i-am comunicat gardianului cererea mea, şi Ceia l-a chemat şoptindu-i ceva. Acesta l-a scos din celulă şi s-a întors după puţin timp.

Să fi trecut poate două-trei ceasuri de la acest incident când un gardian m-a dus în secţia de vis-ŕ-vis de Celular, într-o cameră unde îşi avea biroul ofiţerul politic Văleanu. După ce mi-a adresat mai multe întrebări, mi-a spus că sunt un duşman al clasei muncitoare, care trebuie pedepsit exemplar. Astfel, după ce am ajuns în Celular, gardianul m-a dus la Neagra doar în cămaşă şi în indispensabili, unde am rămas până seara târziu, drept pedeapsă pentru că l-am deconspirat pe Aurel Ceia.

După confruntarea mea cu ofiţerul politic Văleanu, Aurel Ceia a dispărut din Aiud, aspect care mi-a întărit convingerea că, în realitate, nu era deţinut politic, ci îmbrăcase haina vărgată pentru a-i spiona pe anumiţi deţinuţi politici. Fiind adus tocmai în celula în care mă aflam, cred că s-a scontat pe faptul că eu nu-mi amintesc figura lui, iar el ar mai putea scoate de la mine unele lucruri pe care Securitatea nu reuşise să le afle. Şi pentru a întregi acest lucru, aduc drept argument faptul că de atunci Ceia nu a mai apărut niciodată nici în Aiud şi nici în alte închisori din ţară.