Generalul Gabriel Negrei.

După mai bine de jumătate de an, prin martie 1951, boala mea de piept – TBC pulmonar – s-a cicatrizat şi am fost scos din infirmerie. La începutul lui mai, un ofiţer şi doi gardieni au trecut prin celule întrebând de profesia fiecăruia, pentru a munci în fabrică. Atât pentru mine, cât şi pentru alţii era unica şansă de a ieşi din celulă la mai multă lumină, la o mâncare mai acceptabilă, care să ne ţină cât de cât pe linia de plutire, precum şi la o asistenţă medicală mai bună. De obicei, când aceştia aveau nevoie de mână de lucru pentru secţia metalurgie, spuneam că sunt tâmplar, iar dacă aveau nevoie de tâmplar, spuneam că-s fierar, aşa că nu prea o nimeream. Atunci însă am spus că sunt tâmplar şi se pare că am avut puţin noroc. Ofiţerul a notat numele meu şi, după o oră, m-a scos din celulă. L-a chemat pe şeful strungarilor în lemn, Aurel Herghelegiu, din Neamţ, fost căpitan de jandarmi, iar de la fierărie un deţinut politic, inginer de profesie, însoţit de maistrul civil Savonea. Ferindu-se de ofiţeri şi gardieni, Herghelegiu m-a întrebat câţi ani am, pentru ce sunt condamnat şi de unde sunt. Când i-am spus că am doar 22 de ani şi sunt din Neamţ, m-a strâns uşor de mână şi mi-a spus că voi merge la el. În câteva luni, am deprins foarte bine această meserie şi am lucrat la un strung special piese de şah, rege şi regină, pentru export.

Să fi fost sfârşit de iunie, început de iulie când, ieşind din fabrică după schimbul I, am observat mai mulţi deţinuţi, supravegheaţi de un gardian, care curăţau curtea principală dintre Celular şi secţiile I şi II. În spatele meu, am auzit pe cineva care a zis:

— Ăsta-i domnul Caraza.

Unul dintre deţinuţi s-a apropiat de mine, scoţând de sub haină o legătură mică, în nişte cârpe albe. Pentru a se convinge, m-a întrebat dacă sunt într-adevăr Caraza, după care mi-a strecurat rapid bocceluţa.

— Ţine! Mi-a zis. Este de la generalul Gabriel Negrei, care a murit cu o săptămână în urmă, în celula 253. Înainte de a se prăpădi, mi-a dat aceasta, cu rugămintea să ţi-o înmânez.

Am vrut să-i mai cer câteva amănunte, dar nu mai aveam glas iar lacrimile îmi podidiseră deja ochii şi sufletul.

Desfăcând bocceluţa, am descoperit cămaşa generalului pe care, din când în când, cât am stat cu el în celulă, o scotea, o întindea pe prici, o mângâia şoptindu-i ceva, ca unei fiinţe însufleţite. Era din mătase de culoare kaki, frumoasă şi bine croită, într-adevăr, o cămaşă de general şi de nobil, căci aşa îl cunoscusem în celulă şi aşa se purta cu toată lumea. Mi-am îngropat faţa în cămaşa generalului care purta cu ea atâtea amintiri. România pierduse încă un mare om, un erou care făcuse istorie. Moartea care bântuia până şi umbrele din tranşeele frontului nu l-a vrut pe general. Era prea valoros! Dar l-au vrut în schimb comuniştii cu toată laşitatea şi indiferenţa faţă de un asemenea mare om de stat.

Poate pentru că eram cel mai tânăr din celulă şi chiar din Aiud, aveam doar 22 de ani, generalul Gabriel Negrei ţinea foarte mult la mine, iar eu, în afară de faptul că îl respectam foarte mult, aveam şi multă dragoste faţă de el. Într-o zi, m-a chemat lângă dânsul, pe priciul unde era întins, spunându-mi mai mult în şoaptă:

— Eu nu am şanse să mai ies vreodată de aici, la cei 83 de ani pe care deja i-am împlinit. Dumneata, în schimb, vei ieşi sigur în libertate, chiar dacă vei face întreaga condamnare. Am o rugăminte. În primul război mondial, am luptat sub comanda generalului Eremia Grigorescu. Osemintele lui se află în Mausoleul de la Mărăşeşti, acolo, în Moldova, de unde eşti dumneata. Te rog mult, poposind vreodată în Mărăşeşti, caută mormântul ilustrului meu comandant şi aprinde o lumânare, dar spune-i că este din partea mea. Îmi promiţi?

— Da, domnule general. Voi face cu siguranţă acest lucru.

Câteva luni mai târziu, când el trecuse desigur şi apa Stixului, atunci când mi s-a înmânat cămaşa lui, mi-am amintit de promisiunea făcută – cea de a îngenunchea în faţa mormântului lui Eremia Grigorescu din Mausoleul de la Mărăşeşti.