Călău la Auschwitz, turnător în Aiud.

În lagărul de la Auschwitz, Lax era unul dintre cei mai periculoşi şi mai mizerabili oameni care au trecut pe acolo. Fiind în majoritate evrei în acel crunt iad, şi între ei trebuia să fie unul de aceeaşi naţionalitate care să-i vândă şi să execute asasinatele comandate de nemţi. Lax îşi luase această răspundere! Alăturându-se duşmanilor şi luptând împotriva propriului său neam, timp de câteva luni sau poate mai mult de un an a executat asasinate prin spânzurare. Cu un sadism ieşit din comun, acest om cu figură de diavol, aproape spân, cu faţa de culoare sângerie, ne povestea cele trăite de el cu o plăcere diabolică.

În mijlocul lagărului, i se ridicase un mic eşafod. O frânghie se balansa deasupra podului unde se afla un scaun, pe care era urcat cel ce urma să fie spânzurat, ca să ajungă la şfac. Călău înnăscut, Lax presta totul: fixa şi închidea bine laţul de gâtul victimei, apoi împingea cu piciorul scaunul pe care stătea, iar cu pumnul îi aplica o lovitură puternică în creştetul capului pentru ca trupul, deja aflat în cădere, să vină cu şi mai mare viteză în ştreang. Într-un rânjet sinistru, cu un sadism satanic, povestea toate aceste lucruri arătând, efectiv, cum ochii celui spânzurat ieşeau afară cât cepele şi limba îi atârna, cum spunea el, de-un cot. Erau imagini sinistre şi noi, care îl ascultam, eram încercaţi de o vădită senzaţie de scârbă şi groază. Lax era criminalul perfect!

Se născuse şi trăise în Sighetul Marmaţiei, fiind evreu de origine. Când Hitler a cerut ungurilor să trimită evreii în lagărele din Polonia, aceştia s-au conformat întocmai şi mulţi dintre ei nici nu s-au mai întors vreodată. Chiar dacă, spre deosebire de unguri, românii nu au trimis nici un evreu în lagăr, tot ei sunt văzuţi mai rău. În felul acesta ajunsese Lax în lagărul de la Auschwitz, devenind unealta conducerii şi, în acelaşi timp, duşmanul propriei sale naţii.

În aprilie 1945, când armata americană deschidea porţile lagărului Auschwitz, Lax, cu o abilitate deosebită, a reuşit să se strecoare printre aceştia şi să dispară. A rătăcit multă vreme prin diferite ţări, neîndrăznind să se întoarcă în Maramureş. În cele din urmă, crezând că oamenii l-au uitat, a revenit în Sighet. Chiar în momentul când a păşit din tren pe peron, a fost înhăţat de 3-4 conaţionali de ai lui care făceau parte din Siguranţă. Condamnat la muncă silnică pe viaţă, a fost trimis în Aiud, ajungând în scurt timp să fie cunoscut de toţi deţinuţii drept un satir înspăimântător, o hienă veşnic înfometată.

Ca unul care avea maleficul în sânge, Lax a sesizat că ura cea mai mare a comuniştilor era îndreptată împotriva legionarilor. Astfel, i-a propus lt. Lulu Iordache să ridice în curtea temniţei un eşafod, unde el să-i spânzure de la primul, până la ultimul, menţionând că la Auschwitz a spânzurat câteva mii de evrei şi că deţine o vastă experienţă în domeniu. Dacă lui Lulu i s-ar fi îngăduit să facă acest lucru, ar fi făcut-o bucuros, alături de confratele său Lax.

*

Lulu Iordache era unul dintre cei mai cumpliţi ofiţeri politici. Când şi-a început cariera la Aiud, trecând prin sala strungurilor, s-a întâlnit cu Dumitru Ciobanu, din Oltenia, care făcea detenţie din 1941. Acesta fusese şeful unui restaurant din Bucureşti, unde Lulu era picolo. Cu gură mare, de oltean, Dumitru Ciobanu i-a strigat:

— Ce faci Lulu? Ia uite, mă, cine te-a făcut locotenent? Şi-ncă ofiţer politic!

Remarca l-a lovit în orgoliul său de cadru activ al închisorii, în propria-i viziune un statut mult prea important ca să mai cuteze cineva a-i aminti de poziţia socială avută anterior. După faimoasa întâlnire a celor doi, Lulu îl ocolea constant pe Ciobanu.

*

Croit din două firi antagonice, Lax avea în fiinţa lui un contrast evident pentru toată lumea. Pe cât de mare satrap, crud, mişel şi satanic era acest specimen, pe atât era de laş. Nu suporta să i se facă nici măcar o injecţie şi era suficient ca sanitarul să îi arate seringa ca să o rupă la fugă. Dacă era prins, începea să plângă, să urle, să se bată cu pumnii în piept şi să se dea cu capul de pereţi sau de pământ. Dacă i se aducea vreo acuzaţie, arăta pe oricare altul din jur, fireşte, nevinovat, aruncând vina asupra lui fără nici o remuşcare. Dacă era flămând şi nu avea ce mânca, fura sau îi smulgea bucata de pâine din mâna unui alt deţinut, luându-i singura sursă de existenţă, respectiv, raţia pe o zi.

Secţiile I şi II erau încălzite cu lemne şi cărbuni, iar coşurile trebuiau curăţate cel puţin o dată pe an, cu atât mai mult cu cât ciorile se cuibăreau în hogeaguri.

Lax şi vreo 5-6 deţinuţi se ocupau cu zugrăvitul încăperilor, având acces atât în interiorul, cât şi în exteriorul închisorii. În toamna anului 1953, Lax şi echipa sa trebuiau să cureţe coşurile. În acea perioadă, ciorile aveau puii mărişori. Sesizând acest lucru, Lax i-a cerut voie ofiţerului politic Lulu ca toţi puii de cioară pe care îi scoate din cuib şi din coş să-i fie daţi lui şi să i se îngăduie ca, la bucătărie, să i se gătească o ciulama, într-un vas oarecare. Lulu a fost de acord cu acest lucru, cu atât mai mult cu cât erau politici cei care mâncau de la bucătărie, deci – după cum spuneau ei – duşmani ai poporului în faţa cărora nu conta că se spurcă vasele cu mâncare gătită din aceste păsări urâte şi murdare.

Pe acoperişul secţiilor, Lax trecea cu uşurinţă de la un coş la altul, introducea mâna şi scotea de acolo un cuib cu câţiva pui de cioară care cârâiau îngrozitor. Pentru că era grăbit, Lax lua câte un pui, introducea capul în gură muşcându-l cu putere; puiul era aruncat în curtea secţiei iar capul îl scuipa în curtea dintre secţie şi Celular. Priveliştea era pe cât de macabră, pe atât de greţoasă şi insuportabilă. Răzvrătite de măcelul puilor, stolurile de ciori s-au repezit înfuriate asupra lui, trăgându-l de haine şi ciocnindu-i mâinile şi faţa. Lax, care era un fricos cum rar se poate întâlni, ţipa şi se apăra de ciori ca şi când l-ar fi năpădit un roi de viespi ucigaşe.

Rar mi-a fost dat să văd atâta solidaritate la nişte vietăţi care păreau neajutorate, o adevărată lecţie de supravieţuire, valabilă şi pentru oameni. Săptămâni în şir, când Lax trecea prin curte, din toate părţile se auzeau fâlfâituri de aripi şi ţipete, iar ciorile se aruncau asupra lui ca în ziua când li se uciseseră puii din cuiburi.

La aceste întâmplări au fost sute de martori oculari, iar mai târziu mii de oameni au aflat întâmplarea unică şi urmarea răzvrătirii ciorilor.

Latura lungă a secţiilor I şi II era orientată înspre vest, celelalte două fiind dispuse înspre nord şi sud, la capătul lor fiind cele trei biserici – ortodoxă, greco-catolică şi calvină.

Lulu Iordache a încercat timp îndelungat să găsească pe cineva care să taie crucile de pe turlele celor trei biserici, dar nimeni nu a îndrăznit să le doboare oricâte ameninţări sau pedepse s-au abătut asupra deţinuţilor din partea ofiţerului politic, pentru neexecutare de ordin. Atunci, i-a dat dispoziţie lui Lax să taie crucile. Şi a făcut-o!

Cu sânge rece, acesta s-a urcat pe o scară înaltă, s-a căţărat apoi pe acoperişul bisericilor, ajungând la turn. A apucat apoi cu mâna stângă crucea, iar cu dreapta a tăiat-o cu un traforaş, aruncând-o la pământ. Parcă Iisus Hristos ar fi fost iarăşi condamnat, crucificat şi din nou dus în mormânt. Întâmplarea a făcut ca de această dată să fiu în curtea Zărcii, unde lucram cu încă vreo câţiva deţinuţi. Sacrilegiul s-a produs sub ochii mei şi nu aveam nici o putere să mă opun. Dacă Iisus Hristos, pe cruce, a spus "Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!", referindu-se la cei care îl batjocoreau după ce îi bătuseră piroane în mâini şi picioare, eu, păcătosul de mine, cu privirile aţintite înspre cer, făceam cruci mari şi ziceam:

— Trăsneşte-i, Doamne, pe rând! Întâi pe Lulu şi apoi pe Lax! Nu-i mai îngădui, Doamne!

Era înainte de eliberarea tuturor deţinuţilor politici, în anul 1964. Lax se elibera, desigur, cu un decret de graţiere! El, criminalul criminalilor! Cel mai mare şi cel mai feroce dintre aceştia! De acolo, din poarta 2, situată între birourile Grefei şi spitalul temniţei, s-a întors pentru câteva clipe către un grup de deţinuţi politici şi, cu braţul drept ridicat în sus, le-a strigat

— F.-vă muma-n c., de legionari! Eu mă eliberez, iar voi rămâneţi dracului aici până ce-o să crăpaţi unul câte unul şi-o să ajungeţi toţi la Râpa Robilor!

S-a întors şi a ieşit pe poartă, plecând în libertate! Tocmai el, cel care a dezlănţuit întregul iad în jurul lui! Iar ceilalţi, care au slujit patria, adevărul şi pe Iisus Hristos rămâneau să-şi ispăşească pedeapsa pentru o vină imaginată de comunişti, care nu a fost şi nu va fi inclusă în nici o lege, niciodată.

Revoltă în Celular.

Anii 1955 şi 1956 rămân în istoria Aiudului cu întâmplări a căror cruzime a străpuns zidurile închisorii, ajungând să fie cunoscută şi oamenilor din afară. Tensiunea atinsese un grad foarte înalt şi, nemaiîncăpând atâta suferinţă în tiparul croit oamenilor de Divinitate, explozia era iminentă. Gardienii obişnuiau să dea buzna în celule şi să ia pe câte un deţinut la bătaie, fără nici o explicaţie. Loviturile erau crunte şi de cele mai multe ori victima rămânea întinsă pe duşumea, într-o baltă de sânge.

Într-una din zile, unul dintre cei ciomăgiţi s-a prins cu mâinile puternic de gratii şi a strigat cât l-au ţinut plămânii după ajutor:

— Săriţi că mă omoară! Săriţi că mă omoară!

Aceasta a fost prima chemare disperată de ajutor. Mă aflam undeva pe aripa nordică, la etajul I, iar dintre colegii de celulă mi-l mai amintesc doar pe Constantin Paragină, din Crucea de Sus-Panciu. Palizi la faţă, ne-am apropiat de gratii şi cu toată puterea am început să strigăm:

— Hooo! Hooo! Hooo, criminalilor! Nu ne omorâţi!

Fără să gândim prea mult, ne-am uitat în jurul nostru şi am apucat fiecare la întâmplare bocanci, galenţi, capacul de la tinetă cu care am lovit atât gratiile, cât şi jaluzelele de lemn.

— Hooo, criminalilor!

Costică Paragină, mai practic şi poate mai revoltat decât noi toţi – trecuse bietul de el prin Piteşti – a demontat spătarul unui pat de fier, pentru că la ora aceea fiecare celulă avea patru paturi, suprapuse câte două, şi a început să lovească amarnic gratiile. În doar câteva secunde, tot Celularul era un urlet sinistru; de pe toate aripile deţinuţii strigau, băteau în jaluzele şi în gratii, încât se făcuse un zgomot infernal.

— Hooo, criminalilor!

Toţi gardienii de pe Celular au ieşit în curte, în fugă. Securiştii din gheretele de pe ziduri au sunat alarma şi într-un timp surprinzător de scurt, 7, 8 până la 10 minute maximum, soldaţi în termen au pătruns în curtea închisorii, îndreptându-şi armele spre noi. Erau de la unitatea militară din apropierea temniţei.

Dincolo de ziduri, grupuri de oameni s-au apropiat ca să vadă ce se întâmplă cu noi. Ca nişte lei în cuşcă, stăpâniţi de o evidentă stare de nervozitate şi fără să vorbim, ne mişcam în cerc sau în linii drepte pe mica porţiune liberă a celulei. Liniştea profundă a durat circa o oră, timp în care gardienii şi-au reluat locul la posturile de pândă iar securiştii au făcut cale întoarsă. Înfricoşaţi gardienii, înfricoşată şi administraţia, nimeni nu scotea o vorbă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi nici nu ni s-a reproşat ulterior despre cele petrecute. După ceva timp, câte un gardian a început să-şi dea în petic aţâţându-ne, desigur, nu din iniţiativă proprie, dar riposta din partea noastră a fost la fel de promptă, ba chiar şi mai puternică.