Vasile Bulz, rătăcirea diavolului.

Abrutizarea absolută, dusă până dincolo de bestialitatea sângeroasă, devenise una dintre manierele de expresie ale celor care slujeau interesele noii puteri. În indivizi care păreau normali pe stradă sau în societate, s-au dezlegat brusc toate tenebrele răului, năpustindu-se cu cruzime de fiară asupra celui vizat. Nu era vorba doar de obedienţa serviciilor faţă de comunişti pentru a intra în graţiile lor sau pentru a-şi asigura ascensiunea în structurile superioare. Aceasta fusese depăşită de mult! De fapt, în ei funcţionau insticte de o ferocitate dusă la extrem, dublate de fantezii descinse din refulări acumulate ani de-a rândul, iar suferinţa pe care o provocau deţinuţilor făcea parte din dezlănţuirile iadului şi devenise adevăratul sens al existenţei lor. O dovadă în sprijinul celor afirmate este o întâmplare cutremurătoare pe care am aflat-o în Aiud.

Ajunşi ultimii într-o celulă, câţiva deţinuţi, printre care şi eu, nu au mai avut loc pe prici, nici la primul şi nici la al doilea nivel, nici barem dedesubtul acestora. Mi-am încropit un culcuş într-un colţ în spaţiul dintre prici şi perete, unde am rămas mai multe zile. Priciul era un pat mare, din perete în perete, confecţionat din scânduri şi cu picioare montate în formă de X, avea un nivel sau două şi era folosit fără saltele sau alte velinţe. Pe el puteau sta mai mulţi deţinuţi unul lângă altul dar, de cele mai multe ori, din lipsa spaţiului, cei care dormeau pe el trebuiau să se aşeze toţi pe o singură parte şi, când îşi schimbau poziţia, să se întoarcă toţi odată. Pe spate sau pe burtă nu se putea dormi. Distribuirea spaţiului pe acest prici se făcea în mod egal, pentru fiecare persoană însemnându-se pe perete locul care îi revenea, de obicei 30-35 cm.

Pe la jumătatea acestui prici, se afla un bun cunoscut de al meu, Vasile Turtureanu, din Suceava. Executa o condamnare încă din ianuarie 1941 (a stat până în 1964). Lângă el, stătea un om care avea o infirmitate mai mult de ordin psihic, şi îţi dădeai seama de asta chiar de la prima vedere. Vorbea singur, fixa un punct în faţa lui, pe perete sau tavan, fuma ţigări scumpe, ceea ce nouă ne era interzis. Avea chibrituri la el şi arunca întotdeauna chiştocul, pe jumătate nefumat, pe porţiunea dintre prici şi perete. Cineva din cameră, de obicei cel care era mai apropiat, călca şi strivea chiştocul sub călcâie, parcă ostentativ. Urmăream insistent această scenă, întrebându-mă ce se întâmplă, cine este acest om. Aşa am aflat că este colonelul de securitate Vasile Bulz.

Din când în când şi fără nici o introducere, Vasile Turtureanu se întorcea brusc înspre el întrebându-l:

— De ce ai omorât-o pe Titi?

— Nu! N-am omorât-o eu! Răspundea Bulz. Nu eu! Nu eu! Nuuu!

M-am cutremurat! Ştiam cine este Titi, căci auzisem povestea ei în mai multe rânduri.

În martie 1948, undeva în Ardeal, fusese adusă spre anchetă Titi Gâţea, şefa "Cetăţuiei" pe ţară, adică a Organizaţiei Femeilor din Mişcarea Legionară. Şeful Siguranţei era pe atunci maiorul Bulz, iar ajutor era un ofiţer al cărui nume era Gâţea. Titi era o fată frumoasă, cu un caracter deosebit şi vertical, cum puţine se mai găseau la acea oră. Bulz a bătut-o bestial, a dezbrăcat-o, i-a rupt sânii cu dinţii şi i-a băgat un fier în vagin! Aşa a fost ucisă Titi Gâţea, însă lucrul cel mai groaznic nu se opreşte aici, ci la ofiţerul ajutor, care era nici mai mult, nici mai puţin decât fratele ei!

Titi nu avea tată şi stătea împreună cu mama ei într-o locuinţă modestă. După ce fata dispăru de acasă, mama o căută peste tot, întrebându-şi adesea şi fiul dacă nu cumva a aflat ceva despre Titi. Întotdeauna acesta dădea din umeri în semn că nu ştie nimic de ea. După un timp, la urechile mamei a ajuns ştirea că Titi a fost ucisă şi că fiul nu este străin de moartea ei.

Gâţea venea din ce în ce mai rar să-şi vadă mama. Într-una din zile, când a mers totuşi acasă, îşi găsi mama aproape pierdută, plânsă, slabă şi îngenuncheată în faţa icoanelor unde ardeau două lumânări.

— Sărut mâna, mamă!

Aceasta s-a ridicat şi, întorcându-se către fiu, i-a zis:

— Am avut doi copii, pe Titi şi pe tine. Titi a murit la Siguranţă, iar tu ştii de asta, şi pentru ea am aprins o lumânare. Am avut un băiat, în persoana ta, care pentru mine este mort, şi iată a doua lumânare pentru tine! Ieşi afară din casă şi să nu te mai întorci niciodată!

Zguduit de cele întâmplate cu Titi Gâţea şi avându-l în faţă pe nemernicul care a fost capabil de o asemenea crimă odioasă, m-am îndreptat înspre Bulz. L-am prins de picioare şi trăgându-l înspre mine i-am ţipat în urechi:

— Criminalule! De ce-ai făcut asta?!

Palid la faţă, Bulz a ridicat dreapta în sus în semn de apărare. Atunci am văzut ceva care m-a îngrozit şi mi-a produs o stare de dezgust total. Bulz se născuse cu un handicap uluitor: degetul mare de la mână avea mărimea unui deget obişnuit doar până la prima falangă, iar arătătorul era mai scurt, mijlociul şi mai scurt, inelarul era puţin mai mare decât unghia, degetul mic fiind doar de mărimea unghiei. Mâna îi era subţire şi schimonosită şi am încercat senzaţia înfricoşătoare că diavolul s-a întins spre mine ca să mă cuprindă, să mă strângă de gât. L-am lăsat scârbit, mi-am şters mâinile de pantaloni ca şi când le-aş fi băgat într-o hazna împuţită şi m-am dus la locul meu, fără să mă mai uit în urmă.

După o oră, Bulz bătea în uşă ca să fie scos la ofiţerul politic, ceea ce s-a şi întâmplat. Peste o altă oră, un gardian din altă secţie l-a adus înapoi pe Bulz, ducându-mă pe mine la izolare.

Pe continentul american fiind, în ziarul "Cuvântul românesc" din Hamilton-Canada, am publicat un articol intitulat "Vasile Bulz", în care relatam cazul acestuia. Semnam pe atunci cu pseudonimul Ig. Roger. Imaginea acestui monstru m-a urmărit toată viaţa şi, astăzi, după atâţia ani, încă mai cred că era întruchiparea diavolului.