Căsăpirea lui Manciu.

Exterminarea condamnaţilor politici atinsese cote nebănuite şi în fiecare zi mureau oameni pe capete. Administraţia închisorii avea pregătite câteva coşciuge tip şi aştepta să se adune tot atâtea cadavre cât să le ocupe, după care erau duse la Râpa Robilor – un cimitir pentru deţinuţi politici, fără morminte, fără cruci pentru a nu fi identificaţi vreodată. În momentul când erau scoşi din curtea închisorii, la poartă gardianul le făcea o ultimă "operaţie": le străpungea inima de câteva ori cu o sulă de mărime apreciabilă ca să se asigure că nu este vorba despre moarte clinică. Patru deţinuţi de drept comun încadrau căruciorul pe care era pus sicriul respectiv, primii îl trăgeau iar ultimii îl împingeau.

La Râpa Robilor, morţii erau dezbrăcaţi de hainele pe care le aveau şi aruncaţi toţi într-o groapă, după care se arunca pământ peste ei. Acesta era ritualul înmormântării celor care se prăpădeau la Aiud şi în celelalte temniţe din ţară: fără preot, cruce sau slujbă, fără nimic, aşa erau daţi pământului deţinuţii politici, ducând cu ei un crez pentru patrie şi o adevărată istorie.

Inginerul Manciu, deţinut politic la Aiud, lucra la Biroul tehnic al fabricii. Înainte de arestare fusese directorul Uzinelor Reşiţa, bun profesionist, un om deosebit şi cu un fizic uriaş. Era corpolent, avea o înălţime de circa 2 metri, iar la picior purta nr. 47 sau 48. Neputând încălţa nimic de la magazia închisorii, administraţia a fost nevoită să-i facă după mărime o pereche de bocanci.

Prin toamna anului 1954, ing. Manciu s-a îmbolnăvit şi a decedat. La vremea aceea, stăteam într-un salon din Secţia I, situată pe colţ şi orientată înspre sud, unde începea o aripă lungă cu saloane pentru bolnavii TBC. În faţă, era drumul care ducea la Morgă, zidul închisorii cu santinelele securiste din foişor, şoseaua şi apoi râul Aiudel, care se varsă în Mureş, în faţa localităţii Ciumbrud.

Manciu a fost dus la Morgă chiar pe sub geamurile în spatele cărora mă aflam. Neîncăpând în niciunul din sicriele tip din cauza masivităţii trupului, ofiţerul politic al închisorii lt. Lulu Iordache l-a chemat pe unul dintre marii torţionari ai Piteştiului, care la vremea aceea se afla în Aiud, dându-i dispoziţie să rezolve cazul. Cu un sadism bolnăvicios, acesta a cerut un ferăstrău şi l-a scurtat pe Manciu, în aşa fel ca să încapă în sicriu: i-a tăiat picioarele de sub genunchi, punându-i-le alături de trup! Aşa a ajuns Manciu, o personalitate a neamului românesc, într-o groapă de pe Râpa Robilor, acolo unde mii de deţinuţi politici au fost aruncaţi şi uitaţi de netrebnicia sistemului comunist.

De fiecare dată când gândurile mă poartă înspre Râpa Robilor şi la atât de multă jertfă de viaţă, ascult durerea şoptită din versurile lui Radu Gyr: "Alături de temniţă, pe-o rână, pe-o coastă, Cimitirul nostru tace, adastă;

Aşteaptă sicrie sărace, Cu număr de smoală scris pe capace."