Filimon.

În toată singurătatea acelei celule, avusesem timp să-mi refac întreaga viaţă şi să mă gândesc mai profund la partea spirituală şi la Dumnezeu. Atunci când simţeam că sunt mai aproape de cer ca niciodată, cineva îmi zâmbea şi căuta să aibă o comportare mai umană faţă de mine. Era Filimon, plutonier şef de secţie, un bărbat tânăr, frumos şi cu suflet bun, un om al cărui loc nu era în închisoare şi, în nici un caz, pe post de temnicer. Din când în când, deschidea uşa, îmi spunea ceva frumos şi mă lăsa mai mult când mergeam după apă sau ca să golesc tineta. Când mi se aducea mâncarea, avea grijă să-i spună bucătarului să-mi umple cu vârf gamela. Altădată, auzeam un zgomot uşor la uşă, se deschidea vizeta încet şi vedeam cum este împinsă o gamelă cu mâncare pe măsuţă, apoi, cel care mi-o aducea, fără să se arate, închidea uşor uşiţa şi pleca.

Mai târziu, când mă aflam în secţia de bolnavi cronici şi apoi în secţia de bolnavi TBC, acest Filimon a apărut şi acolo, bucurându-se că m-a văzut. Avea acelaşi zâmbet şi aceeaşi bunătate în priviri.

În acelaşi an, pe 26 octombrie, de Sf. Dumitru, celula mea s-a deschis parcă altfel decât până atunci şi un gardian, nou sosit în secţie, mi-a zis:

— No, c-apăi, hai şi te plimbă!

Am rămas pe loc, crezând că acest om mă confundă cu alţi deţinuţi care nu erau supuşi unui regim de temniţă grea.

— No! C-apăi, n-auzi?! Ieşi odată afară!

Am ieşit repede de teamă să nu se răzgândească, ţinându-mă cu mâinile de bara punţii sau de pereţi. Am coborât scările dar, în curte, m-au ameţit razele soarelui dinspre apus care îmi veneau direct în priviri. N-am mai văzut nimic, am simţit săgeţi şi o durere aprigă, ca şi cum cineva mi-ar fi aruncat praf sau nisip în ochi. Mi-am acoperit faţa cu palmele şi m-am rezemat de zid.

— No! C-apăi ce dracu' ai?!

I-am spus gardianului că de şapte luni stau în întuneric fără să fiu scos afară şi că nu mai văd nimic, iar ochii mă dor. M-a aşteptat până mi-am revenit, apoi m-a dus în curtea triunghiulară cu pereţi de ciment şi păzită de un gardian dintr-un prepeleac, unde am fost lăsat mai mult decât aveam dreptul. N-a mai scos nici o vorbă şi am avut impresia că în privirea lui era o undă de compătimire. Când m-a condus înapoi, în celulă, m-a întrebat din uşă:

— Şi, cum măi, omule, stai aici de astă-primăvară? Pe întuneric? De unul singur?

— Exact!

— Măi, să fie! Apăi, să-i f. dracu' pe toţi! De-acum înainte vei fi scos la plimbare pentru că a dat ordin ofiţerul de serviciu – a mai adăugat gardianul, după care a ieşit.