Dorobanţu.

Într-unul din saloanele secţiei a II-a, se aflau mai mulţi intelectuali care aveau statut de bolnavi cronici, îndeosebi bătrâni, dar şi tineri cu puterile sleite, ajunşi la limita neputinţei. În toamna anului 1952, căpitanul Dorobanţu, comandantul închisorii, urmat de ofiţerul de serviciu şi mai mulţi gardieni, a trecut prin celule pentru a-i scoate la muncă pe deţinuţii care păreau mai puţin bolnavi.

Intrând în salonul respectiv, a ordonat ca bolnavii să se aşeze pe două rânduri, faţă în faţă, aşa încât să-i poată analiza cu atenţie.

— Ce boală ai? Îl întrebă pe primul.

— Sunt bolnav de inimă.

— Şi eu sunt bolnav de inimă! Zise Dorobanţu, făcându-i semn gardianului să îl ia în primire.

— Cum te cheamă şi ce boală ai?

— Sunt bolnav de ficat.

— Şi eu sunt bolnav de ficat! Ieşi în p. mă-tii în fabrică!

Aşa trecea de la un deţinut la altul şi, după ce afla diagnosticul fiecăruia, Dorobanţu replica invariabil: "Şi eu sunt bolnav! Ieşi în p. mă-ti în fabrică!"

Către sfârşitul celor două şiruri de bolnavi, era Cristofor Dancu, un tip cu fizicul neplăcut, dar de o inteligenţă sclipitoare. Fusese ziarist de mare talie la "Universul" lui Stelian Popescu şi la "Curentul" lui Pamfil Şeicaru, apoi călugăr, licenţiat în Teologie şi în Drept.

Cu toate că Dorobanţu îl ştia foarte bine, îl întrebă cu acelaşi nezdruncinat dispreţ:

— Tu ce boală ai?

— Eu sunt nebun, domnule comandant!

— Şi eu sunt nebun, Dancule!

Ironia biciuitoare a deţinutului parcă îl înecă pe Dorobanţu, cel năpădit până atunci de toate bolile pământului. Se dezmetici în râsetele din salon:

— Îââăă! F.-ţi Dumnezeii mă-tii, Dancule! Ieşi în p. mă-tii afară! Schiţă un gest pentru a-l lovi cu piciorul în spate, dar Dancu se feri cu abilitate.

Înfuriat peste măsură pentru că şi gardienii au cutezat să râdă, Dorobanţu se întoarse brusc, renunţând la a mai merge prin celelalte saloane.