Nichifor Crainic.

În urma unei delaţiuni făcute de un fost student, Mircea, venit din grupa lui Ţurcanu, de la Piteşti, după un an am fost mutat la tâmplărie uşoară, într-o secţie condusă de Gheorghe Cojocaru, de loc din Dobreni-Neamţ. Acolo, am avut şansa să lucrez cu Ilie Rădulescu, fost director al ziarului "Porunca vremii", cu Darie Teodorescu, fost prefect al judeţului Neamţ (mort ulterior în Aiud) şi cu Florin Isar, fost ofiţer în Batalionul 13 Vânători de Munte Târgu Neamţ, al cărui comandament fusese vremelnic instalat în casa noastră, la Poiana Teiului. Din discuţiile avute, acesta şi-a amintit exact de timpul cât a stat la noi şi chiar de toţi membrii familiei noastre. Lângă mine lucra col. Mihai Eminescu, fiul lui Matei – fratele cel mai mic al Luceafărului poeziei româneşti şi ultimul descendent al familiei Eminescu. Acesta era căsătorit cu Profira, fiica lui Mihail Sadoveanu. Întrebat de mine cum se face că, în timp ce el este deţinut politic în temniţa din Aiud, socrul dumnealui se află printre mărimile comuniste care conduc destinele acestei ţări bătute de Dumnezeu, mi-a răspuns că acest om este foarte egoist, că niciodată nu va interveni pentru nimeni şi că înşişi copiii lui nu au urmat o facultate, oprindu-se la nivelul unui liceu sau al unei şcoli de menaj, cum este cazul soţiei sale.

La aceeaşi masă de lucru, se afla marele Nichifor Crainic, membru al Academiei Române, decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti, cel care a înfiinţat prima şi ultima catedră de mistică din România şi a doua din lume, după Viena, fost ministru al Propagandei, însă dincolo de toate aceste merite poeziile lui Nichifor Crainic atingeau Divinitatea. Mai târziu, l-am cunoscut şi pe filosoful Ioan Petrovici, şi acesta membru al Academiei Române, fost ministru al Cultelor, autor de manuale, cel care a ridicat în Parcul Cişmigiu grupul statuar al poeţilor noştri. Petrovici, în afară de autor de manuale de psihologie, este reprezentantul curentului idealist numit fideism – prin care religia se îmbină cu filosofia.

Faptul că lucram împreună cu aceşti oameni remarcabili îl consideram un privilegiu sau, mai degrabă, un dar providenţial. Nichifor Crainic şi Radu Gyr îmi spuneau că sunt volumele lor de poezii şi că, fiind mai tânăr, trebuie să le scot în afara închisorii, lucru ce mi-l sugera deseori şi filosoful Petrovici. De la Crainic şi Gyr, am învăţat sute de poezii, aşa încât, în ianuarie 1957, când m-am eliberat din Aiud, aveam în memorie peste 10.000 de versuri.

Nichifor Crainic era o comoară, un imens depozit de cea mai pură materie cenuşie. De la dânsul mi-au rămas întipărite în memorie atâtea lucruri care au avut menirea să-mi anihileze o bună parte din suferinţele ce m-au însoţit toată viaţa. Într-una din zile, la masa de lucru, ne-a povestit o întâmplare trăită de el, un exemplu tipic de ceea ce însemna "raiul comunist" nu numai pentru ţara noastră, ci pentru întreaga omenire.

Era în Zarcă, supus unui regim de exterminare lentă, dar sigură. Orice mişcare sau gest care ar fi putut fi interpretat altfel decât normal de către gardianul analfabet şi imbecil, pe Nichifor Crainic l-ar fi costat viaţa. Într-una din zile, la programul de seară, Nichifor Crainic şi un camarad de celulă, al cărui nume nu mi-l mai amintesc, s-au făcut "vinovaţi" în faţa gardianului de serviciu – pare-mi-se Barabaş. După ora închiderii de la 19.00, cei doi au fost scoşi din celulă, duşi la WC în pielea goală şi, după ce au fost luate geamurile şi depozitate pe coridor, uşa a fost încuiată. Era o iarnă cumplită, zăpada scârţia sub picioare şi parcă şi pietrele crăpau de atâta ger. Cei doi condamnaţi – de această dată de gardianul care avea drept de viaţă şi moarte asupra lor – au fost lăsaţi acolo.

Ca să nu îngheţe, de seara şi până dimineaţa, aceşti oameni s-au îmbrăţişat, au stat când faţă în faţă, când unul cu spatele în braţele celuilalt, şi-au făcut masaj unul altuia şi s-au lovit cu palmele reciproc, atingând toate părţile corpului.

WC-ul era ultima încăpere orientată spre sud, de unde se desfăcea o aripă formând un unghi de 90 de grade, iar vis-ŕ-vis se afla o brutărie, unde nu se cocea pâine, ci doar turtoaie – un amestec de făină necernută cu apă şi puţină sare. Acolo lucrau doi sau trei deţinuţi de drept comun, şeful lor fiind vestitul Berilă, condamnat pentru o triplă crimă. De un sadism rar întâlnit, acest Berilă a dovedit că, totuşi, undeva în străfundul sufletului îi licărea şi o scânteie de generozitate. Înţelegând ce se petrece în WC, a băgat în buzunar patru turtoaie fierbinţi şi cu grijă – pentru că neatenţia l-ar fi costat viaţa – le-a aruncat pe geam acea mană cerească. Pentru ei, turtoaiele au fost salvarea.

Nichifor Crainic a făcut dublă pneumonie, dar a scăpat fiind mai rezistent decât colegul lui, care s-a stins în doar câteva zile.

În vara anului 1956, am stat cu Nichifor Crainic în acelaşi salon din Secţia a II-a a închisorii, unde mai era şi Kurt Mott, profesorul macedonean Gheorghe Zima (mort în Aiud după câţiva ani) şi unul din fraţii Cioculescu. Poziţia noastră era în apropierea uşii, pe partea dreaptă la intrare, la primul nivel, iar Crainic stătea la nivelul II al priciului, pe diagonală, în partea stângă. Era acest om atât de mare, încât tot timpul mă întrebam cum de încape într-un loc atât de strâmt, neaerisit, cu o tinetă de murdărie într-un colţ şi, mai ales, cărui fapt mi se datorează onoarea de a sta în aceeaşi încăpere cu el, cu marele Nichifor Crainic.

La ora 8.00, în capătul opus se auziră uşi deschizându-se şi un glas de gardian care striga:

— Lasă vorba! Ia pe câte unul şi ieşi în curte, la plimbare!

Afurisitul de gardian era unul dintre cei trei fraţi Maier, de loc din comuna Păjida, pe malul stâng al Mureşului, toţi temniceri dintre cei mai cruzi, mai blestemaţi şi mai diabolici oameni. Vasile era socotit cel mai feroce, urmat de Gheorghe şi celălalt frate, al cărui nume de botez nu mi-l mai amintesc. Mai aveau două surori, despre care se spunea că sunt şi ele temnicere, la Mislea, pe Valea Prahovei, o închisoare pentru femei condamnate politic. Deci, o familie de călăi şi nu ştiu dacă fraţii Samson, cei care au făcut execuţiile în Piaţa Concordiei, în Revoluţia franceză de la 1789, i-au depăşit în cruzime pe aceşti fraţi Maier.

La un moment dat, cineva dintre noi i se adresă lui Nichifor Crainic:

— Domnule profesor, vorbiţi-ne ceva! Trebuie să spun că acest mare om era un orator desăvârşit în orice domeniu. Putea vorbi ceasuri la rând, fără oprire, fără nici o pauză de "ă" sau de "î", oricând, la orice oră, trezit din somn sau înainte de a adormi, flămând, bolnav sau în oricare altă condiţie de întemniţat. În acea perioadă neagră din viaţa mea, am audiat multe personalităţi din crema intelectualităţii române, dar nimeni nu l-a egalat pe acest munte de om, Nichifor Crainic.

Şi a început maestrul să vorbească. În poziţia în care ne aflam în momentul când acesta a deschis gura, aşa am rămas, nimeni nu s-a mai mişcat. Cuvintele lui ieşeau ca dintr-o sursă de basm, dintr-un izvor de lumină, coborau parcă pe căi lactee, astrale, pe raze de luceferi. Toţi din încăpere îl ascultam fascinaţi. Mă întreb şi astăzi, cum a pus Dumnezeu atâta har în acest om şi de ce o aşa ilustră personalitate a trebuit să fie aruncată într-una dintre hrubele, temniţele murdare ale comunismului?

Trecuseră ore în şir şi noi, furaţi de melodia divină a lui Crainic, nu am realizat nici când a încetat deschiderea uşilor pentru plimbare, nici când bucătarii au adus hârdaiele cu mâncare pe coridor şi nici când a început distribuirea acelor lături mizerabile.

Deodată, zăvoarele au sunat surd iar uşa a fost izbită de perete. În prag – un Maier, care s-a îndreptat cu repeziciune înspre maestrul nostru, apostrofându-l:

— Crainic! Dă-mi cartea!

— Ce carte, domnule şef?

— Crainic, dă-mi cartea, spun! Nu stau eu de două ore în dosul uşii şi te ascult?!

— N-am nici o carte, domnule şef!

Atunci au intervenit câţiva dintre oropsiţii celulei, încercând să-i explice gardianului îngrămădit la minte:

— Domnule şef, dar este Nichifor Crainic! N-a citit. A vorbit!

A stat gardianul uitându-se lung, meditând – dacă i se poate atribui această calitate unei fiinţe ca el, apoi, întorcându-se pentru a părăsi celula, i-a zis:

— Băăăi, Crainic, băi! Băga-te-aş în p. mă-tii, da' deştept mai eşti!

Garderoba noastră se compunea din trei cămăşi, trei perechi de indispensabili, inclusiv chiloţii, şi trei perechi de ciorapi. În plus, aveam de acolo o bonetă, aceeaşi pe timp de vară şi iarnă. Când hainele erau ferfeniţe, ni se permitea să primim altele de acasă sau ni se dădeau de la magazia închisorii, de obicei foarte rupte şi rele. Într-un timp, au introdus echipamentul de vară – o bluză şi pantaloni scurţi din foaie de cort. În picioare, purtam încălţările pe care le aveam de acasă şi, când se stricau, ne dădeau bocanci, foarte uscaţi şi tari, de cele mai multe ori din acelaşi picior. Din această cauză, picioarele erau o rană deschisă, aveam tot felul de eczeme şi ciuperci. De 54 de ani, port o asemenea ciupercă la piciorul stâng, netratabilă.

Pentru că aveam doar două cămăşi mai bunişoare, a treia fiind numai petice, unul dintre colegii de cameră mi-a dat una nouă. Mai târziu, fiind într-o altă celulă, a intrat un om care executa o penitenţă din 1941. Avea o singură cămaşă şi, când o spăla, rămânea dezbrăcat. I-am dat o cămaşă de a mea, rămânând tot cu ce avusesem înainte. Doar două săptămâni de la această întâmplare, a mai venit cineva în celulă. În libertate, fusese o persoană sus-pusă şi scăpase la percheziţie cu o cămaşă în plus, adică avea patru. Văzând ce rupturi aveam, mi-a dăruit o cămaşă de mătase, nou-nouţă. Iată, mi-am zis, cine dă lui îşi dă şi dăruind, vei dobândi, căci cu fiecare lucru bun oferit din toată inima îţi faci o comoară în cer.