Roata Robilor.

În primăvară, stăteam în celulă cu Dumitru Coman din Galaţi, Stamate Craiu, din părţile Moldovei, şi Ştefan Ciocâltău, fost funcţionar superior, pare-mi-se consul al României la Istanbul. Lucra la Roata Robilor. Întrebându-l ce anume face acolo, mi-a spus să trec pe la el şi să văd această roată, care era amplasată în curtea fabricii, în spatele WC.

Câteva zile mai târziu, cu un holter în mână pentru finisarea pieselor la strung, am trecut, ca din întâmplare, pe la Roata Robilor. Acolo, am găsit doi oameni care împingeau la o bară de fier dreaptă, până când aceasta devenea circulară. Dispozitivul era simplu: un ax metalic, fixat în pământ, la înălţimea de 1,5 m întâlnea două bare de oţel apropiate care formau un T. Între aceste bare de oţel se introducea bara de fier care, prin împingere bilaterală, era îndoită la rece, până ajungea la forma cerută, urmând să fie şină de roată. Fabrica închisorii primise o comandă de mai multe căruţe pentru transportul muniţiei, tehnica noastră fiind mult înapoiată, chiar primitivă, faţă de Apus.

Partenerul de lucru al colegului meu de cameră era Dreşer, evreu, trăitor al unor evenimente tulburătoare.

— Spune-i, domnule Dreşer, îl îndemnă Ciocâltău, spune-i domnului Caraza ce ai visat astă-noapte şi întâmplarea vieţii dumitale. Să ştiţi că domnul este un om foarte cumsecade şi complet vindecat de trecutul nenorocit pe care l-a avut.

Dreşer a oftat adânc, a zâmbit amar, după care începu să-mi povestească. Întâmplarea ce urmează mi-a relatat-o în mai multe zile.

— M-am născut şi am trăit în Sighetul Marmaţiei. Când a venit al doilea război mondial peste noi, în 1940, la sfârşitul verii, în urma Dictatului de la Viena românii ne-au predat ungurilor. Nu aş putea spune că ungurii s-au purtat urât cu noi, dar prin 1943, când Hitler a dat ordin să se strângă evreii din Ardealul ocupat şi să fie trimişi în lagărele din Polonia, a început dezastrul al cărui victimă am fost şi eu.

Eram singur, singurel. Nu aveam tată, iar mama murise. Am avut pentru dânsa o dragoste bolnăvicioasă, la fel şi ea pentru mine. Când n-a mai fost printre cei vii, ori de câte ori mi se întâmpla ceva rău, îmi apărea în vis. Într-una din seri, după ce mă culcasem, mama a intrat în cameră, m-a prins de umăr şi m-a zgâlţâit puternic, apoi, cu voce speriată şi groază în priviri, mi-a şuierat în urechi:

— Fugi! Fugi repede! Ieşi acum şi fugi!

Am sărit din pat şi-am dat să aprind lumina, dar mă învârteam prin casă şi nu ştiam pe ce să pun mâna, ce să iau cu mine ca să dispar mai repede. Când tocmai reuşisem să adun câteva haine într-un geamantan, am auzit bătăi puternice în uşă.

— Cine-i? Am întrebat cu vocea sugrumată.

— Poliţia!

Am fost dus, împreună cu alţii, într-o clădire mare, apoi, îmbarcaţi într-un tren, am părăsit Sighetul, am trecut în Polonia şi ne-am oprit în lagărul de tristă amintire, lagărul morţii, Auschwitz (Oswiecim-Polonia).

Chinurile pe care le-am îndurat au fost multe şi foarte grele, de două ori băgat într-o cameră de gazare, apoi scos de acolo şi pus planton de sală, la spălat closetele. Ca să-mi întârzie gazarea sau chiar să fiu iertat de a mai ajunge în camera morţii, condiţia a fost să-mi vând fraţii. Şi am făcut-o mult timp, înnebunit de frică, groază şi de moartea pe care mereu o vedeam în faţa ochilor.

Războiul s-a întors în defavoarea nemţilor. De undeva ni se strecurase o veste, ceva cu invazia de la 6 iunie 1944, şi, în scurt timp, bubuiturile de tun, brandurile şi ropotul de mitraliere s-au apropiat tot mai mult de noi. Nemţii erau din ce în ce mai nervoşi. Într-o bună zi, m-au luat de braţ şi m-au repezit într-o cameră unde trebuia să fiu dezbrăcat, apoi m-au băgat în antecamera morţii. Eram atât de mulţi, încât şedeam presaţi mai rău decât sardelele, fără aer, ameţeam şi vedeam cum cade câte unul, murind înainte de a intra la gazare.

Mă aflam cam pe la mijloc şi, îngrămădit în mulţime, am adormit. Deodată, în acea cameră sinistră, a apărut mama. Veselă, s-a îndreptat înspre mine şi mi-a zis:

— Stai liniştit, nu va muri niciunul. Nu te frământa, nu dispera!

Uitându-mă la dânsa şi voind să o mai întreb ceva, am văzut deodată că dispare, apoi, trezit din somn, le-am strigat celor din jur:

— Staţi liniştiţi că vom scăpa. Acum mi-a spus mama!

Socotindu-mă nebun, cei din jur se uitau neîncrezători la mine. Puţin timp după aceea, pe la 4-5, am auzit mişcări suspecte pe coridoare şi voci într-o limbă străină. S-au deschis uşile şi ni s-a spus să ieşim pentru că eram liberi. Erau americanii care ocupaseră localitatea şi lagărul. Nemţii dispăruseră. Am înţeles atunci de ce timp de câteva ore nu am mai auzit nici o mişcare pe coridoare. Trecând în camera de alături, am pus ceva pe mine, apoi m-am strecurat printre evreii mei şi printre soldaţii străini, dispărând în oraş. Ştiam că, dacă mă prind, prima dată o să mă judece ai mei.

În câteva luni, am străbătut pe jos Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi apoi am intrat în ţară, dar nu îndrăzneam să merg în oraşul meu. Am mâncat pe unde am putut, am dormit pe unde am apucat dar, fiind din ce în ce mai strâmtorat, într-o bună zi am descins în gara din Sighet. M-au arestat după puţin timp şi am ajuns în închisoare ca să plătesc greşeala de a-mi vinde concetăţenii în acel nenorocit Auschwitz. Până să ajung la Aiud, am executat ani mulţi prin alte închisori din ţară. Nu am făcut şi nu mai fac rău nimănui, şi mai ştiu că îmi merit pedeapsa din partea lui Dumnezeu.

Ştefan Ciocâltău interveni şi-l rugă pe Dreşer să-mi spună şi ce visase în noaptea aceea.

Deşi privea în gol, Dreşer parcă se mai lumină la faţă şi îmi zise:

— Astă noapte, mi-a apărut mama din nou în vis şi mi-a spus că pe 1 august, cu siguranţă, mă voi elibera şi voi scăpa de toate necazurile. Mai am până atunci circa trei luni, după care voi fi liber.

Mi spus-o cu atâta siguranţă, încât am tresărit. Ochii lui, şi-aşa mari, se măriseră şi mai mult, iar în voce avea un tremur de bucurie amestecată cu emoţie:

— Auzi?! Auzi, dumneata? Mai sunt doar trei luni!

Am plecat de acolo convins de cele auzite şi am început să număr zilele, având certitudinea că la acea dată vom fi cu toţii liberi. Eram în acelaşi schimb cu Dreşer, ne întâlneam deseori şi, mai mult, ne înţelegeam din priviri. La început, ridica trei degete de la o mână, după circa o lună, două, apoi unul şi, după aceea, cu mâna dreaptă ridicată, îmi arăta o oarecare distanţă între degetul mare şi arătător, asta însemnând că suntem sub o lună. În ultimul timp însă acuza dureri în piept, punea deseori palma deasupra inimii pe care o apăsa cu putere şi spunea că are ameţeli. Mergând la doctor, acesta i-a atras atenţia că nu mai este apt de lucru şi să stea în repaus.

— Nu se poate, i-a răspuns Dreşer. Mai am doar puţin până la eliberare şi nu vreau să fiu în spital.

În drum spre Celular, când ieşisem din schimb, l-am întâlnit pe Dreşer.

— Ei, domnule Dreşer, ştii mata că astăzi suntem în 1 august?

Dreşer, cu aceeaşi fermitate care mă uimea, îmi răspunse:

— Mai sunt aproape încă 10 ore din 1 august!

Nu sunt şi n-am fost vreodată naiv, n-am crezut în anumite lucruri, dar certitudinea cu care mi-a vorbit acest om m-a descumpănit puţin. Începeam să cred că, în aceste mai puţin de 10 ore, se mai poate întâmpla ceva. Am intrat în celula mea, nr. 78, ultima de la parter, pe dreapta. Dreşer mi-a spus la revedere şi a urcat la etajul I, în prima celulă de pe aripa dreaptă vest, care era situată oarecum în faţa celulei mele. Deşi la niveluri diferite, îl puteam vedea foarte bine prin plasa de sârmă care despărţea parterul şi etajul I.

După programul de seară – care consta în operaţia de umplere a vasului de apă pentru noapte şi golirea tinetei de murdărie, acestea făcându-se în acelaşi timp la parter şi etajul I, l-am mai văzut o dată pe Dreşer care ducea tineta cu murdărie. De acolo, de sus, mi-a spus cu subînţeles:

— Duc să vărs ultima murdărie a celulei, a Celularului şi a comuniştilor!

L-am privit îndelung când s-a întors, până s-a închis uşa după el, şi parcă inima începu să-mi bată cu mai multă grabă decât până atunci.

Văd şi acum componenţa celulei lui Dreşer: Ion Vorovenciu – economist, din Rucăr Muscel, Iosif-Pepi Stănescu – jurist, din Bucureşti, şi Ghiţă Gherghiescu, licenţiat, tot din Bucureşti. Toţi erau legionari dar se împăcau foarte bine, se respectau şi Dreşer ţinea foarte mult la ei.

În aceeaşi seară, la închiderea de la ora 19.00, şeful de cameră, Pepi Stănescu anunţă cu voce tare:

— Domnule şef, avem un om bolnav de inimă care trebuie văzut de doctor şi vă rog să aveţi în vedere acest lucru.

— Care eşti, bă?

— Eu, îi răspunse bolnavul, şi numele meu este Dreşer.

Uşa s-a izbit, zăvorul a fost pus şi predarea-primirea a continuat. După alte vreo două ore, din celula lui Dreşer se auziră iarăşi bătăi puternice în uşă.

— Ce baţi, bă?! Întrebă gardianul şef de secţie.

— Aduceţi doctorul, domnule şef! Omul ăsta moare!

— Şi ce, bă?! Lasă-l să moară!

Pe la ora 22.00, încă mă plimbam pe întuneric prin celulă, dar mă toropea oboseala acumulată în timpul zilei. M-am lungit în pat şi am aţipit. Deodată, s-au auzit bătăi puternice în uşă la etajul I, cu pumnul şi apoi cu capacul tinetei. Am sărit şi mi-am apropiat urechea de uşă. Pe puntea de la nivelul de deasupra se auzeau paşi în fugă, apoi vocea răstită a gardianului întrebând:

— Ce p. mă-tii baţi în uşă, bă?!

— A murit! Veni răspunsul.

— Cine, bă? Cine-a murit?

— Dreşer! De-acum nu mai are nevoie de medicamente, nu mai are nevoie să-l scoateţi la doctor! Şi nu uitaţi că toată seara am bătut în uşă şi v-am cerut să fie văzut de doctor!

După ce paşii mei au măsurat mult timp celula dintr-un capăt în altul, m-am urcat pe pat şi m-am gândit la cele întâmplate. Era 1 august 1952, ora 23.00 – doar cu un ceas înainte de expirarea termenului prevestit, când mama lui Dreşer a venit să-l ia, scăpându-l de temniţă, de necazuri, de gardieni, de zornăit de lanţuri, de celulele negre şi de toate caznele la care fusese supus ani la rând.