Evadarea din Aiud.

În istoria închisorilor din întreaga lume, evadarea a constituit visul cel mai greu de realizat. În condiţiile unei încarcerări de maximă siguranţă pentru cei mai periculoşi "criminali" ai neamului, fireşte, regimul comunist din România, după metode staliniste, a dus până înspre perfecţiune sistemul de pază al închisorilor. De la Aiud, Gherla, Piteşti, Jilava, Suceava sau Galata, teoretic, nu se putea evada fără victime. Cu toate acestea, o minte sclipitoare a pregătit cu minuţiozitate un plan de evadare – acţiune unică în toată existenţa tumultuoasă a Aiudului.

În ziua de 21 decembrie 1952, conducerea, ofiţerii politici şi gardienii au sărbătorit ziua de naştere a marelui călău I. V. Stalin. Lucram în fabrică, în schimbul de noapte. Imediat după ora 23.00, clopotul din poartă începu să sune fără oprire. În acelaşi timp, în fiecare secţie a fabricii a intrat câte un gardian cerându-ne să ieşim afară şi să ne încolonăm în faţa porţii. Auzind alarma, comandantul Dorobanţu – care locuia într-o clădire special amenajată pentru el, doar cu mantaua peste pijama, a intrat în Celular şi găsindu-l pe gardianul Barabaş, un ungur barbar şi feroce, l-a lovit atât de puternic, încât s-a clătinat iar cascheta i s-a rostogolit prin curte.

Foarte mulţi gardieni, ofiţeri şi chiar Dorobanţu, toţi peste măsură de nervoşi, au început să ne numere, iar ofiţerii din Zarcă, din secţiile 1 şi 2, din Celular şi chiar din spital au sosit cu efectivul pe care îl aveau, făcând totalul zilei la deţinuţi. Din şoaptele lor, am înţeles că lipseau 5. Şi tot numărând şi socotind, unul dintre ofiţeri, mai bun la aritmetică, i-a explicat comandantului:

— Unul mort, unul grav bolnav la spital şi unul prins, rămas sub zid. Deci, doi dispăruţi!

Am înlemnit. Ştiam ce ne aşteaptă. Ne-am întors în fabrică, dar nimeni n-a mai putut lucra până dimineaţă. Efectivul de gardieni era pe atunci de circa 200 de inşi şi toţi au fost concentraţi în temniţă fără să mai meargă acasă, soţiile aducându-le mâncarea la poartă. Se schimbase roata! Pentru un timp, şi ei făceau odată cu noi puţină osândă.

Dimineaţa, când am ieşit din schimb, din poarta fabricii şi până la uşa Celularului, pe o lungime de câteva sute de metri, străjuiau aproape cot la cot două cordoane de gardieni. Stăteau faţă în faţă şi aveau bâte, bucăţi de metal, scurtături de lemn şi ciomege. Le ridicau odată cu înjurăturile, apoi le coborau lovindu-ne sălbatic, unde nimereau. Am reuşit doar câţiva să ne menţinem pe picioare până la uşa Celularului, dar mulţi s-au prăbuşit, unii au leşinat iar alţii au fost duşi direct la spital. Nu ştiu dacă furcile caudine au fost mai aspre sau mai greu de suportat decât supliciile de o cruzime de neînchipuit la care am fost supuşi timp de zece zile.

Trei deţinuţi puseseră la cale o evadare cu totul ieşită din comun: Spulbatu – ziarist, Şirianu – de loc chiar din Şiria Aradului şi Greceanu – pilot aviator, unul din aşii Aviaţiei Române, cel care la Stalingrad a salvat românii încercuiţi până ce ruşii au tăbărât asupra avionului; a fost ultimul care a părăsit Stalingradul.

Terminând schimbul II, la ora 22.00, deţinuţii treceau din fabrică în curtea Zărcii, unde primeau un simplu terci de porumb, după care mergeau în Celular pentru a se odihni. Ascunzându-se printre lemne, Spulbatu, Şirianu şi Greceanu au lăsat schimbul să treacă înaintea lor şi să intre în Celular. Gardienii – bine băuţi fiindcă era ziua "Tătucului" Stalin – n-au reuşit să numere corect întemniţaţii, scăpându-le astfel trei inşi. Greceanu, Spulbatu şi Şirianu au bătut la uşa uscătoriei mecanice, unde se pregăteau scândurile de brad prin uscare forţată. În spate, mai era o încăpere unde se afla tabloul electric de comandă pentru întreaga închisoare, fabrică şi lumina de pe zidurile din jur.

Uscătoria era de obicei închisă, înăuntru fiind un basarabean, pe nume Ivaşciuc. Acesta a întredeschis uşa, timp în care cei trei au intrat şi l-au demobilizat. Când tocmai făceau această operaţie, în uşă a mai bătut cineva. Era şeful schimbului de noapte, cpt. Marcel Tăutu, fostul şef al Bricului Mircea. În acea perioadă, asculta mai mult de administraţie, căreia îi şi furniza o serie de informaţii. Uşa i-a fost deschisă dar, pentru că s-a opus celor trei, Şirianu l-a pocnit cu ranga în cap. Se înţelege că i-a despicat capul, creierul lui Tăutu împrăştiindu-se pe pereţi, cât şi pe elice, care a încetat să mai funcţioneze. Basarabeanul a fost şi el lovit pentru că a început să strige, dar n-a murit pe loc, ci mai târziu, când intra pe poarta infirmeriei.

După ce au întrerupt lumina în toată închisoarea, inclusiv cea de pe ziduri, au ieşit afară, luând cu ei o scară potrivită din timp, şi au trecut prin faţa secţiiior I şi II care erau vis-ŕ-vis de Celular. Îndreptându-se spre foiţorul santinelei care se afla între secţii, Celular şi stradă, unul dintre ei a rămas puţin în urmă, făcând-o pe gardianul:

— Lasă-i, tovarăşe, să urce să repare lumina, că ei au venit cu mine!

Derutat, securistul din stâlp i-a lăsat pe Spulbatu şi Şirianu care, în momentul următor, au şi fost în faţa lui. Ajunşi la el, l-au izbit de bara de metal şi, sărind din stâlp, au luat-o la fugă. Revenindu-şi, securistul a tras alarma, apoi a îndreptat arma către Greceanu, care tocmai urca scara, şi a tras. Glonţul i-a trecut paralel cu tâmpla, fără să-l atingă însă, dar a căzut şi a rămas sub scară.

O patrulă a securităţii, care îşi făcea rondul de noapte în jurul temniţei, tocmai se apropia vrând să-i prindă, dar cei doi au fugit în puncte diferite şi au scăpat.

După cum am mai spus, timp de 10 zile, până pe 31 decembrie 1952, chinurile deţinuţilor din Aiud au fost similare celor din iad. Când în toată lumea se aştepta revelionul, un gardian, Alexa, ne-a suflat în trecere:

— Copii, n-o să vă mai bată! Şi noaptea trecută şi în seara aceasta, Europa Liberă a vorbit despre ce se întâmplă în Aiud.

Toţi am mâncat terciul într-o tăcere mormântală, pregătindu-ne să ieşim din sala de mese, să străbatem în goană curtea Zărcii pe sub furcile caudine ale gardienilor, ca apoi să intrăm în fabrică. Deodată însă un ofiţer a intrat în sală, zicându-ne:

— Din această clipă, nimeni nu mai are voie să vă bată, să vă schingiuiască sau să vă înjure. Terminaţi masa, aprindeţi o ţigară cei care fumaţi şi, în linişte, ieşiţi câte unul, fără a vă mai fi teamă de nimeni şi de nimic.

Afară, pregătiţi de masacru, miliţienii aşteptau cu zecile, dar acelaşi ofiţer le-a spus:

— Aruncaţi imediat bâtele şi nimeni nu mai are voie să se lege de ei, decât în cazuri extreme. Rămâneţi numai cei de serviciu, iar ceilalţi mergeţi şi vă culcaţi! Executarea!

Am ieşit în curte şi, privind cerul, cu ochii în lacrimi am mulţumit Celui de Sus. Revelionul acelui an ne mai dădea o speranţă de supravieţuire în temniţa Aiudului.

Trupele securităţii din Aiud, Cluj, Alba Iulia, Războieni şi Teiuş fuseseră concentrate în jurul închisorii şi împrejurimi pentru a-i prinde pe cei doi fugari. După mai puţin de 24 de ore, unul a fost găsit dormind sub o salcie pe malul Mureşului, aproape mort de frig şi foame. Celălalt a reuşit să ajungă până la Sighişoara, unde avea o prietenă. Aceasta l-a primit, dar a doua seară, motivând că merge la film, a anunţat securitatea locală care l-a prins şi l-a adus din nou la Aiud.

Chinurile la care au fost supuşi cei trei, în mod special Spulbatu şi Şirianu care reuşiseră să evadeze, au fost de neimaginat. Puşi pe o scândură lată şi acoperiţi cu o pătură udă, erau bătuţi până ce tot corpul căpăta culoarea vânătă iar din pielea crăpată ţâşnea sânge, aspect confirmat de martori oculari şi chiar de către unii gardieni.

Pe 15 martie 1953, la Judecătoria din Aiud, aflată în incinta temniţei, a avut loc procesul celor trei. Deţinutul Suciu, un ţăran ardelean, care a fost dus martor în acel proces, ne-a descris ulterior ce s-a întâmplat acolo.

În sală, erau doar securişti şi soţiile acestora, strategie întrebuinţată pentru a se spune că procesul a fost public. Şirianu, Spulbatu şi Greceanu s-au apărat ca nişte mari avocaţi şi au cerut să fie executaţi, nemaivoind să trăiască într-o ţară şi sub un regim de acest fel. Tensiunea era atât de ridicată, încât unele femei mai sensibile plângeau în hohote.

Sentinţa a fost următoarea: Şirianu – condamnat la moarte pentru crimă şi evadare, Spulbatu – muncă silnică pe viaţă, Greceanu – 25 ani muncă silnică, iar Suciu – 15 ani.

O lună mai târziu, Şirianu era dus în lanţuri pe malul Mureşului, apoi executat prin împuşcare de către gardianul B., de faţă fiind şi ofiţerul P.

Înlocuirea lui Dorobanţu.

După celebra evadare a celor trei din Aiud, cpt. Dorobanţu a continuat, pe cont propriu şi fără aprobarea celor mari, o mai lungă perioadă de represiuni în cadrul închisorii din Aiud, având o atitudine de fiară mai înainte chiar de a fi numit comandant. Înaintea alegerilor din 1946, alături de Nicolae Ceauşescu, a ucis în bătăi un om de la o secţie de votare din regiunea Argeşului. De câte ori intra în fabrică, Celular sau trecea prin curte, striga gardienilor care ne supravegheau:

— Tovarăşe, pune mâna pe par şi pocneşte-l până ce cade la pământ!

Instituise mai multe locuri de tortură în temniţă, iar în perioada ianuarie-februarie şi chiar martie 1953, deseori, în corpul de gardă de la intrarea în fabrică, erau duşi anumiţi deţinuţi. După ce se stingea lumina, erau bătuţi cu bestialitate, fără nici un motiv.

Prin luna ianuarie a acelui an, lucram într-o hală a fabricii, fostă "Stoica", şi ne păzeau doi gardieni, unul bătrân, Oană, şi unul tânăr, înalt şi deşirat, Săbăduş. Eram în schimb de noapte şi, la un moment dat, s-a deschis uşa halei iar un gardian de serviciu a întins o notă paznicului Oană. Acesta a citit-o şi a întors privirile spre locul unde lucram, apoi s-a apropiat de mine şi mi-a zis:

— Hai!

Bănuiam unde merg şi le-am şoptit în treacăt colegilor:

— Rugaţi-vă pentru mine!

De acolo şi până în poartă, am murmurat în continuu "Tatăl nostru". În corpul de gardă, se aflau un ofiţer şi doi gardieni care, după ce au stins lumina, m-au luat la bătaie cu ciomegele. Îmi apăram capul cu mâinile, expunându-mi în acelaşi timp, fără să vreau, spatele şi restul corpului. Au curs peste mine ciomegele până ce m-am prăbuşit la pământ.

— Lasă-l în p. mă-sii! A spus ofiţerul.

M-au scos afară târâş şi m-au dat lui Oană, care mă tot îndemna să mă întorc la lucru, dar eu nu reuşeam nici măcar să mă mai ţin pe picioare. Dinspre atelierul de tâmplărie, din dosul unei stive de lemne, mă urmărea bunul meu prieten învăţătorul Mihai Puşcaşu.

Mai târziu, prin luna martie, când conducerea închisorilor de la Bucureşti a aflat de ceea ce se întâmplă în Aiud, au venit mai mulţi procurori în anchetă. Mihai Puşcaşu, şi el o victimă a bătăilor cumplite, a fost anchetat în legătură cu acest fapt şi, fiind întrebat dacă mai ştie pe cineva ciomăgit în acel fel, m-a indicat pe mine. Astfel, am ajuns şi eu în faţa acelor procurori şi am scris tot ceea ce mi s-a întâmplat, iar pentru o mai clară dovadă am indicat numele lui Oană şi Săbăduş, ziua şi ora exactă când am fost atât de crunt ciomăgit.

Urmare a acestei anchete, Dorobanţu a fost înlocuit de colonelul Koler.

Istrate Micescu.

Istrate Micescu, jurist de talie europeană, fusese coleg de clasă şi prieten cu Nicolae Titulescu. "Nicolae Titulescu – spunea Istrate Micescu – a avut marea favoare să studieze la Paris, iar în tot timpul studiului, ani la rând, mama lui l-a urmat, a stat lângă el şi astfel a ajuns unde cu toţi ştim. Eu nu am avut această şansă. Mai mult, ironia sorţii a făcut să ajung în temniţă şi, bolnav fiind, nu m-aş mira să mor în Aiud".

Istrate Micescu, profesor universitar la Bucureşti, dar şi la alte universităţi din ţară, a predat deseori şi la marea Sorbona, din Paris. Un avion francez venea după dânsul, îl ducea şi apoi îl aducea înapoi. A fost condamnat în 1947, fiind trecut pe un tabel al oamenilor mari din ţară, şi nu pentru că ar fi comis vreo infracţiune, ci tocmai pentru capul său de uriaş intelectual, scopul comuniştilor fiind să ucidă creierele şi să promoveze doar tălpile şi călcâiele.

La începutul lunii august 1953, eram încă internat în aşa-zisul spital al temniţei aiudene. Celor bolnavi dintre noi care ne mai puteam cât de cât deplasa ni se dădea voie să ieşim în curtea spitalului şi chiar să ne mişcăm de ici, colo. Pe o bancă din curte, vedeam mereu un deţinut care doar stătea la soare, fără să se plimbe. Trecând prin faţa lui, l-am auzit pe un coleg de suferinţă dându-i bineţe:

— Vă salut cu respect, domnule profesor Micescu!

Curios, l-am întrebat dacă este unul şi acelaşi cu ilustrul jurist şi profesor Istrate Micescu. Răspunsul a fost afirmativ şi din acea clipă am căutat ca ori de câte ori treceam prin faţa acestui domn să-l salut cu respect.

Într-o zi, zâmbindu-mi, m-a invitat să stau lângă el. M-am aşezat şi mă încerca sentimentul că un Aristotel, Platon sau Socrate stă de vorbă cu mine. Mi-a rămas întipărită în minte următoarea consideraţie a acestui mare om:

— Tinere Caraza, mi-a spus, eşti unul dintre cei mai de bună-credinţă şi mai cinstiţi tineri pe care i-am întâlnit în viaţa mea. Şi tocmai pentru acest lucru, vreau să-ţi spun că ai suferit şi vei avea foarte mult de suferit în viaţă. Şi să nu uiţi că omul cinstit este victima bunei sale credinţe.

O zi mai târziu, am fost externat din spital şi, după două săptămâni, bucătarul, care aducea regimul alimentar pentru noi, bolnavii care locuiam într-o cameră a secţiei I, ne-a suflat când gardianul a făcut câţiva paşi mai departe de noi:

— Azi-noapte, a murit Istrate Micescu.

De pe cerul României, şi aşa destul de întunecat, se desprinsese încă o stea – cea a lui Istrate Micescu.