Singur.

Era 4 aprilie 1954. Ieşisem la plimbare de 20 de minute şi priveam nostalgic firele de iarbă iţite printre petele de zăpadă ce se îndărătniceau încă să ţină în loc ceea ce mai rămăsese din iarnă. O clipă doar, şi nu mai eram deţinutul politic din Aiud, îmbrăcat în haină vărgată, ci copilul de pe Valea Bistriţei şi de la poalele Ceahlăului, care se plimba odinioară prin livada de lângă casă. Mă întrebam când va veni timpul să-mi revăd locurile dragi, să sărut pământul, să mă tăvălesc prin iarbă, să aud cântecul cucului şi al sturzului care mă trezeau dimineaţa.

Ca o biciuire pe rană sângerândă, gardianul ne ordonă cu voce brutală să reintrăm în celulă.

În după-amiaza acelei zile, la intrarea în Celular am auzit zgomote deosebite, apoi uşi deschizându-se una după alta pe punţile etajului nostru. Ofiţerul politic ne-a scos pe toţi în afara celulelor şi a strigat numele deţinuţilor de pe un tabel, indicându-le şi celula unde trebuiau să meargă. După ce toţi au intrat în celulele comunicate, pe coridor am rămas doar eu şi ofiţerul, pe care l-am întrebat curios:

— Dar eu unde merg?

— Intră înapoi în celulă!

În celula 222, de la etajul II, am stat singur timp îndelungat fără să fiu scos la plimbare şi fără să pot privi printre jaluzele decât numai luna pe cer, uneori, când trecea prin dreptul ferestrei mele.

Şi a trecut o primăvară, când de afară îmi venea miros de flori, apoi o vară cu aromă de fructe coapte şi de iarbă cosită şi o toamnă când, de pe dealul din faţă, se strecura în celulă parfum de struguri copţi, din viile lui Ambrozie. Deşi întrebasem, nu mi s-a spus de ce sunt ţinut singur, care este vina pentru care mi se aplică regim sever de celular, de ce mi se ia dreptul la plimbare şi la o frântură de cer.

Prin faţa celulei mele, treceau deseori tovarăşi cu o mină gravă – probabil importanţi pentru regimul comunist pentru că toţi se aplecau în faţa lor – şi mă priveau ca pe o piesă unicat de muzeu. Degajat, cu mâinile la spate – deşi mi se interzicea acest lucru – le-am întrebat pe acele persoane simandicoase în urma cărei sentinţe mi se aplica acel regim de tortură. Neprimind nici un răspuns, le-am cerut respectuos să-mi spună cu cine stau de vorbă pentru a şti cum să mă adresez, dar de fiecare dată făceau semn să închidă uşa şi plecau. Ca dovadă că maniera mea de a le vorbi acestor cetăţeni nu era agreată, ofiţerul de serviciu şi gardianul se încruntau la mine şi scrâşneau din dinţi.

Timpul trecea greu dar, ca să îndepărtez singurătatea la care eram supus, zilnic îmi făceam câte un program pe care îl urmam cu stricteţe. Astfel, săptămâni la rând, am încercat să-mi refac viaţa cu amănunte pe care le înregistrasem pe tabula rasa, cu multă fidelitate, chiar mai înainte de a avea trei ani. Am reuşit apoi să reconstitui catalogul claselor, începând cu întâi primară, până la a şaptea, apoi cu Şcoala Normală, inclusiv anul 1948.

În clasa a V-a la Şcoala Normală (pe atunci, clasele se numărau de la I la VIII), îmi amintesc faptul că m-am poticnit la litera M – un coleg, care a stat un singur an, al cărui nume începea cu această literă iar prenumele era Ion. De loc era din judeţul Bacău, de religie romano-catolică, având ceva comun şi cu ungurii, căci i se spunea şi ceangău. Ştiam perfect cum arată, ce ochi are şi că la mâna stângă avea lipsă două degete, pierdute într-un accident, dar nu reuşeam deloc să-mi reamintesc numele. Timp de două zile, mi-am forţat memoria până la refuz, încât simţeam că mă doare capul, dar tot n-am reuşit să-i găsesc numele.

În celulă erau patru paturi, suprapuse câte două, şi dormeam în cel din dreapta sus, pentru că de acolo puteam privi luna printre jaluzele, având impresia că sunt mult mai aproape de ea. Stăteam întins şi mi-am apropiat pleoapele, dar nu ştiu dacă adormisem sau nu când am văzut plutind în faţa mea, la o distanţă mică, imaginea unei femei. N-aş putea spune că avea ceva deosebit, în afara faptului că figura ei exprima deosebită bunătate şi delicateţe. M-a privit zâmbind şi m-a întrebat:

— Nu ştii cum îl cheamă pe colegul tău din grupul literei M? Chiar nu ştii?!

— Nu! I-am răspuns şi prin vis, dar şi în realitate.

— Mârţ Ioan! Mârţ Ioan, îmi şopti din nou.

M-am trezit stând în capul oaselor şi frecându-mă pe la ochi. În celulă am simţit un miros străin şi plăcut iar prin zid am văzut strecurându-se ceva ca o umbră, parcă un fel de lumină. Inima a început să îmi bată cu putere şi mi-am dat seama că se petrece ceva deosebit cu mine.

— Doamne! Mi-am zis. Ai trimis Tu pe cineva sau poate vine din altă parte?

Am apucat un ciob de sticlă pe care îl aveam ascuns la marginea patului şi am scris repede pe perete Mârţ Ioan, iar după aceea i-am pronunţat numele de zeci de ori, până am adormit.

Dacă, printr-un anume mecanism, s-ar putea îndepărta straturile de var care, între timp, au fost aplicate pentru a curăţa celula, s-ar putea citi şi astăzi, săpat în perete, numele Mârţ Ioan.