Badea Vasile.

La Cantonul lui Zamfir, unde aveam sediul, permanent erau vreo 5-6 oameni care făceau de serviciu la orezărie. Adică, se ocupau de alimentarea şi evacuarea apei din parcelele de orez sau repararea digurilor care, roase de apă, se surpau. Unul dintre aceşti oameni, badea Vasile cum îi spuneam noi, era de loc din comuna Mihai Viteazul. Într-o seară, înainte de terminarea lucrului, mi-a cerut învoire pentru a doua zi, până la ora prânzului, pentru că avea o problemă urgentă de rezolvat.

În ziua următoare, puţin înainte de prânz, pe drumul care venea dinspre Mihai Viteazul spre orezărie, am văzut un om şchiopătând pe dig, apropiindu-se în grabă. Era badea Vasile. După ce a dat bineţe şi a intrat, a desfăcut pe pat un prosop în care ţinea ceva cu multă grijă. Erau mai mulţi ciorchini de struguri, albi şi negri, deosebit de frumoşi, cu picuri de rouă pe bobiţe.

— Îs pentru dumneata, domnule Grigore!

Se ridică oftând, privind pierdut în zare. Badea Vasile plângea.

— De ce plângi? L-am întrebat nedumerit.

— Plâng pentru că strugurii ăştia i-am furat, domnule Caraza.

— Cum aşa, bade Vasile? De ce i-ai furat?

— I-am furat de pe pământul meu, din propria mea vie, pe care mi-au luat-o cu japca ticăloşii de comunişti şi s-au făcut stăpâni pe truda mea de o viaţă, hrăpăreţii pământului!

Neaga.

Cu toate neajunsurile Bărăganului şi în ciuda statutului nostru, niciodată nu am trăit o viaţă mai frumoasă şi armonioasă, niciodată nu am realizat o înţelegere mai mare între prieteni, cunoştinţe şi camarazi ca în D. O., aspect despre care aveam să aflu că îi irita vădit pe securiştii anchetatori: "Bandiţilor! V-am trimis în Bărăgan ca să vă pedepsim iar voi aţi trăit mai bine ca într-o familie!"

Întorcându-mă la camaraderia din Răchitoasa, îmi amintesc de o tânără frumoasă, Neaga, pe care am convins-o să meargă la biserică. Nu fusese niciodată iar acum, UTM-istă fiind, i se interzicea acest lucru.

De mai multe ori, îi vorbisem despre puterea rugăciunii, de sfinţi, despre Iisus care a stat răstignit pe cruce pentru noi şi care a înviat după trei zile şi îmi amintesc de ochii ei mari şi limpezi de fecioară cum începeau să lăcrimeze de fiecare dată.

— Merg, mi-a spus, într-o duminică, dar nu ştiu cum să procedez. Ia-o tu înainte, iar eu am să fac exact ca tine.

Până la urmă, am hotărât să meargă ea în faţă iar eu să-i şoptesc din urmă ce are de făcut.

Ne-am închinat în biserică şi totul a ieşit întocmai cum plănuisem, apoi ne-am aşezat lângă strana părintelui Dumitru Bejan, care, după ce mi-a strâns puternic mâna, mi-a şoptit:

— Grigore, multe păcate îţi vor fi iertate că ai adus un om la biserică. Bun venit, domnişoară! I s-a adresat prietenei mele, înclinându-se.

Au urmat duminici la rând când Neaga mă întreba dacă mergem la biserică şi o făcea cu toată dragostea, ca şi cum ar fi vrut să recupereze timpul pierdut până atunci. Într-o seară însă, când o conduceam pe Neaga la o aniversare, la intrare în sat ne-am întâlnit cu secretarul UTM. Neaga mi-a mărturisit atunci convingerea că va avea de suferit, confirmarea venind la puţin timp după aceea: a fost dată afară din UTM şi apoi din serviciu. Motivul eram eu.