Neculai Dinicu.

Când am ajuns normator pe teren, majoritatea oamenilor care lucrau în alte sectoare au venit la mine cerându-mi să-i primesc la muncă. Am acceptat, dar m-am trezit cu brigadierii din sectoarele vecine care rămăseseră fără lucrători. Îmi asumasem riscul de a-i plăti mai bine, certându-mă pe această temă cu Ion Folea, contabilul-şef; originar de pe Târnave, care era şi el, ca şi mine, fost deţinut politic în Aiud. În schimb, şeful secţiei, ing. Blaşcioc – descendent dintr-o familie boierească din Basarabia – nu se opunea niciodată căci, în realitate, ţinea foarte mult la mine.

Într-una din zile, un bărbat a venit cu un copil în vârstă de numai 8 ani, rugându-mă să-l las să muncească, deşi ştia că nu am voie să-i primesc pe cei sub 15 ani. Am refuzat dar, cu ochii în lacrimi, tatăl a continuat să insiste, spunându-mi să-i dau pe zi doar atât cât să-şi plătească masa, pentru că el nu mai are ce să-i dea de mâncare.

Cel mai mic salariu era de 16 lei pe zi, din care micul dejun şi dejunul costau 6 lei. L-am primit pe Neculai susţinând că are 15 ani şi-l ascundeam în păpuriş ori de câte ori aveam control în sector. Mai mult decât atât, îl normam cu 16 lei pe zi.

Odată, stând pe hat, la o ţigară şi privindu-i pe cei ce lucrau în parcelă, l-am văzut şi pe Neculai în apă, până mai sus de brâu, plivind orezul. Se lupta voiniceşte cu un smoc de mohor care se încăpăţâna să se slobozească în mâinile sale firave. Cu ultimele puteri, l-a smuls, dar a căzut pe spate, apa l-a acoperit şi în locul unde stătuse mai ieşeau doar bule de aer. Îmbrăcat cum eram, am sărit şi am scos copilul din apă, apoi l-am adus pe hat. S-a dezbrăcat de cămaşă lui de in, pe care i-am stors-o şi i-am întins-o la uscat, rămânând gol-puşcă lângă mine. Îi era tare ruşine şi tot căuta cu mâinile să acopere ceva.

M-a înduioşat Neculai. Inocenţa angelică şi fragilitatea copilului supus la cazne fizice mi-au inundat sufletul cu o durere înăbuşită, aidoma părintelui care se temea să nu-şi prăpădească odorul.

— Băiatul tatii, nu trebuie să-ţi fie ruşine!

Şi ca să-i mai alung din stinghereală, l-am întrebat:

— Ia spune-mi, ce vei face cu banii câştigaţi la orezărie?

— Îi dau lui tata ca, la iarnă, când n-om avea ce mânca, să cumpere făină pentru mămăligă.

Am avut în faţă toată sinceritatea şi curăţenia lui de copil copleşit de foame şi neajunsuri.

L-am îmbrăţişat din nou, apoi m-am ridicat întorcându-mă cu spatele, căci nu voiam să-mi vadă ochii plini de lacrimi.