Marin Dumitrescu.

În vara lui 1957, plouase mult şi apele Dunării se revărsaseră, umplând multe gropi, destul de adânci. Prin iulie, am mers cu Jan Aristide şi cu Marin Dumitrescu să facem baie, lăsându-ne hainele pe mal, în faţa unei astfel de gropi. Eu cu Jan am înotat în largul fluviului iar Marin, care nu ştia să înoate, a rămas să se bălăcească la mal. La un moment dat, întorcând capul spre locul unde prietenul nostru se îmbăia, nu l-am mai văzut.

— Jane! Jane! S-a înecat Marin! I-am strigat, după care amândoi am înotat voiniceşte înspre mal.

Am ajuns primul la locul unde Marin dispăruse şi, după două scufundări, l-am cules de pe fundul Dunării, de la circa 4 metri adâncime. Ajutat de Jan, l-am dus la mal, i-am făcut respiraţie artificială, reuşind astfel să-l readucem la viaţă.

După două luni, Marin s-a căsătorit cu Silvia, fostă colegă la Facultatea de Geografie, şi am fost invitat la nuntă. Împreună cu Jan, în calitate de cavaleri de onoare, am condus mireasa la Altar. În drum spre biserică, Marin, care era în spatele nostru, încadrat şi el de două domnişoare, i-a zis miresei:

— Silvia, dacă n-ar fi fost Grigore şi Jan, astăzi nu mai aveai cu cine te mărita!