Condamnat la viaţă.

Plecasem într-una din dimineţi pe diguri, din parcelă în parcelă, pentru a verifica dacă apa fusese evacuată la timp şi dacă oamenii care pliveau, stând până deasupra genunchilor în apă, fac bine acest lucru sau doar superficial. Aşa am ajuns în faţa cantonului unde era brigadier Viorica Stoica, pe acolo trecând canalul magistral care alimenta cu apă din Dunăre parcelele de orez. Lângă acest canal, se întindea o mică pajişte până în luciul apelor de la parcelele pe lângă care treceam.

Apropiindu-mă, am zărit un copil, de circa 1 an şi jumătate, stând pe burtă. În mână, avea un băţ cu care încerca să prindă de pe luciul apei nişte frunze şi să le aducă înspre el. Dacă, la început, nu mi s-a părut ceva ieşit din comun, am observat apoi că acest copil avea un fel de ham petrecut după umeri şi burtă, de care era legată o funie, înnodată la celălalt capăt de un ţăruş, astfel ca pruncul să nu cadă în apă. L-am văzut cum scâncea şi se chinuia priponit întocmai ca un animal. M-am aplecat şi l-am luat în braţe, apoi i-am desfăcut funia cât cu degetele, cât cu dinţii, pentru că nu mai aveam răbdare. Întors către mine, i-am văzut ochii senini de azur care când zâmbeau, când revărsau boabe de mărgăritar.

— Doamne! Mi-am zis, dacă din cer ai rupt o bucată şi-ai dat culoarea ochilor acestui copil, de ce îl laşi singur, lungit pe burtă şi legat ca o fiară?

Priveam cerul a îndurare pentru nevinovăţia pruncului, încercând să tălmăcesc prigonirea cu funia care îl ţinea la marginea orezăriei.

În acest timp, de noi s-a apropiat o tânără deosebit de frumoasă, în jur de 20-22 de ani. Avea ochii albaştri ca un crâmpei de cer din luna mai şi mi-am dat seama că este mama copilului. Mâinile şi picioarele îi erau ude, iar fusta sumecată. Venea din parcelă, de la plivit orez.

— De ce ai legat copilul, ca pe o jivină? Am întrebat-o aproape răstit.

— Mi-e teamă să nu cadă în apă şi să se înece, mi-a răspuns tânăra, cu ochii înotând în lacrimi. Acasă nu pot să-l las singur. Nu am nici părinţi şi nici socri, iar bărbatul meu este plecat departe.

A întins braţele ca să-şi ia copilul, dar el îmi înconjura gâtul cu mânuţele umede şi nu se mai uita la mamă.

— Uite ce-ai făcut! Vezi cum ai reuşit să-ţi îndepărtezi copilul, chiar şi pentru câteva clipe?

Era exponentul unei familii, "celulă a societăţii" cum o numeau comuniştii, condamnată la agonia supravieţuirii în libertate. Mama, cu braţele întinse, copilul care mă strângea cu putere şi eu – care ţineam parcă o comoară de nepreţuit în braţe – ne-am trezit toţi trei lăcrimând.