Irina.

Destinul a vrut să-mi poarte paşii şi la Răchitoasa, acolo unde toţi am fost ca o familie, uniţi de aceleaşi suferinţe şi năzuinţe, bucurându-ne pentru fiecare fir de viaţă apărut în asprimea Bărăganului. Prietenia cu Marcel Cazacu a fost unul din darurile frumoase rânduite de Sus, în timpul D. O. reprezentând una dintre cele mai luminoase figuri în preajma căreia te înălţai spiritual şi sufleteşte. În afară de chipul său plăcut, avea un caracter cu totul deosebit şi o ţinută morală ireproşabilă. Deşi cel mai tânăr dintre noi – în 1956, când a ajuns în Bărăgan, avea doar 26 de ani – chiar oameni în vârstă şi intelectuali de rasă îl consultau pe Marcel în diferite probleme. Era foarte sobru, gândea profund şi găsea cele mai bune soluţii în situaţii dificile.

În toată acea perioadă, Marcel a fost un exemplu pentru oricare persoană. Nu cred că exagerez dacă spun că era omul care s-a apropiat de perfecţiune, şi nu este doar afirmaţia mea ca şi cel mai apropiat prieten al lui, ci a tuturor celor care l-au cunoscut. Acolo, la Răchitoasa, Marcel era socotit de cei apropiaţi unul dintre cei doi "Prinţi ai Bărăganului", având, într-adevăr, ţinuta unui patrician roman peste care Dumnezeirea a vrut să pogoare, cu dărnicie, atât de multe haruri.

Din când în când, se organiza câte o petrecere la care mergeam şi noi. Ca să danseze şi Marcel, invitam cea mai frumoasă fată, pe care, în prealabil, o pregăteam, apoi i-o prezentam cu rugămintea de a o dansa şi el. Se înroşea tare de tot şi, aproape ameţit, o purta doar la câteva rondouri, după care îşi cerea scuze şi se retrăgea. Mai târziu, îmi arăta pumnul şi-mi zicea: "Mi-ai făcut-o, Grigore!"

Pe 14 iunie 1957, m-am întâlnit cu Marcel, gătit ca pentru nuntă şi cu un buchet de flori în mână. Am rămas uimit când mi-a spus că merge la Irina Mihalache, care împlineşte un an. La început, am crezut că glumeşte, dar văzând cât de serios este, i-am cerut să mă îngăduie câteva minute. În acest timp, am cumpărat de la cooperativă un pumn de bomboane şi o ciocolată, după care am mers împreună la aniversarea Irinei. Era fiica Miei şi a lui Andrei Mihalache, economist, din Fălticeni, care făcuse prizonierat în Rusia, în celebrele lagăre Oranki şi Mănăstârca, foste mânăstiri cu destinaţia schimbată de comunismul lui Stalin.

Mirată peste măsură, doamna Mia Mihalache i-a spus Irinei:

— Iată, nenea Marcel şi nenea Grigore au venit la tine!

Irina, o dulceaţă de fată cu ochii mari, ne-a privit atentă, dar s-a ascuns imediat în spatele mamei. Când Marcel i-a întins florile, a zâmbit, le-a cuprins cu amândouă mânuţele şi a rămas foarte încurcată când i-am dat bomboanele şi ciocolata. La plecare, am avut grijă să-i spun doamnei Mia că fata ei va avea un destin strălucit dacă, de la un an, este căutată şi primeşte flori de la bărbaţi, fără să conteze faptul că unul avea 27 şi celălalt 28 de ani.

Marcel se lăuda că este fata lui, ba chiar mi-a atras atenţia să nu îndrăznesc vreodată să concurez cu el pentru a intra în graţiile iubitei sale. M-am conformat dispoziţiei primite însă, când întindeam amândoi braţele spre Irina, aceasta se arunca direct la mine, neglijându-l pe primul ei prieten, Marcel.

Seara, după ce veneam de la orezărie, treceam să văd două persoane foarte dragi: Irina şi Marcel.

Într-o zi, doamna Mia mi-a spus că, înainte de a o adormi, a întrebat-o pe cine iubeşte mai mult.

— Pe mama?

Dar Irina a dat îndărătnic din cap.

— Pe tata?

La fel, cu aceeaşi vehemenţă, a dat din cap că nu! După ce i-a înşirat numele mai multor persoane apropiate, pe naşul, pe Magdalena, în cele din urmă Irina consimţi să mărturisească:

— Pe Gogolea!

Surprinsă şi parcă puţin supărată, doamna Mia mi-a zis:

— Am să ţi-o dau dumitale s-o creşti!

Îmi convenea de minune.

— Hai, iubito, acasă la Gogolea! I-am zis Irinei care deja se afla în braţele mele şi am dat să ies pe poartă.

Dar, ţi-ai găsit! Doamna Mia m-a şi prins de braţe şi m-a întors din drum, cu tot cu odor.

Îmi făcusem un obicei să deschid încet poarta. Când mă vedea, Irina scotea un ţipăt de bucurie, alerga spre mine cât o ţineau picioarele şi, cam de la un metru, se arunca în braţele mele. Apoi mă muşca de faţă aşa de tare, încât urma dinţişorilor îmi rămânea impregnată pe obraji multă vreme, ca o pecete domnească de supunere şi neuitare.

De câte ori eu şi Marcel eram invitaţi la masă de către soţii Mihalache, Irina îi spunea cu hotărâre mamei sale:

— Eu nu mănânc cu tine! Mănânc cu Gogolea.

Se dădea apoi jos de pe genunchii doamnei Mia, înconjura masa şi venea la mine. Se urca în braţe, introducea lingura în farfuria ei de ciorbă, o ridica până la nivelul gurii mele şi îmi spunea:

— Gogolea, fuflă!

— Şi de ce, mă rog, să fuflu? Mă prefăceam a nu înţelege.

— E felbinte şi ma ald la guliţă.

Şi aşa "fufla" Gogolea în fiecare "lingulă" până ce se termina mâncarea din farfurie, iar Irina trecea şerveţelul ei pe buzele mele şi mă freca vârtos, de se cutremura şi masa de atâta vrednicie.

— Na, să nu te muldălesti pe la gulă, Gogolea!

Când doamna Mia intra în biserică, de obicei mai târziu, Irina îi spunea de la uşă:

— Mă duc să-l caut pe Gogolea.

Locul meu era la strana din dreapta, lângă preotul Dumitru Bejan, care, deşi doctor în Teologie şi profesor de istorie, făcea oficiul de cantor bisericesc. Părintele era naşul Irinei şi, de fiecare dată când apărea, întindea mâna s-o cheme, ştiind dinainte ce avea să se întâmple.

— Nu vin la tine. Îl caut pe Gogolea!

Ca s-o necăjesc, mă uitam în altă parte şi Irina se întorcea în dreapta şi-n stânga, se rotea împrejurul meu ca să-mi prindă privirea. Cum niciodată nu reuşea, mă scutura straşnic de pantaloni şi când, în cele din urmă, se făcea "observată", bătea din pălmuţe iar năvălnicia zglobie a glasului ei străpungea toată liniştea şi bună pacea bisericii:

— Gogolea! Gogolea! Te-am găsit!

Până şi preoţii scoteau capul din altar ca să o vadă, iar oamenii zâmbeau îngăduit şi luminos, ca şi cum ar fi fost îngerul lor de duminică. O iubea toată lumea.

În dragostea mea pentru Irina, am numit-o Floarea Bărăganului. În schimb, părintele Bejan a numit-o Fata Bărăganului. Care dintre noi o iubea mai mult?

Într-o duminică, pe când se închina la iconostas, fiind o porţiune foarte îngustă şi încadrată de două sfeşnice cu lumânări aprinse, părul lung şi dat pe spate al doamnei Mia a luat foc. Am sărit fulgerător, am prins flăcările în pumni şi, deşi simţeam arsură şi înţepături insuportabile, nu am renunţat până ce micul incendiu nu a fost stins. Totul se petrecu aşa de repede, că doar puţini credincioşi observară acest lucru şi apoi, în liniştea ce se făcu în biserică, se auzi o voce speriată de copil:

— Fuflă, Gogolea! Fuflă! Fuflă, Gogolea!

Fără nici o exagerare, Răchitoasa era un loc blestemat, printre neajunsuri fiind şi mocirla care se forma după ploaie, un hlei ce se adâncea până aproape de nivelul genunchilor, aşa încât nu puteai străbate drumurile decât cu cizme de gumă. Altfel, întunecimea untoasă a Bărăganului îţi înghiţea hămesită încălţările, silindu-te să-i ghiceşti sub tălpi fierbinţeala neostoită încă de stihiile apoase.

Era duminică şi ne întorceam de la biserică în mici grupuri de cunoştinţe şi prieteni. În apropierea casei lui Andrei Mihalache, într-o baltă rămasă în urma ploii din ziua precedentă, am observat doi copii goi-goluţi bălăcindu-se în noroi. Cel mai dolofan era al inginerului Grigore Merceanu, pe care îl chema tot Grigore şi era născut în aceeaşi zi cu Irina. Însă, pe cât de zvăpăiată era fata, pe atât de blând era băiatul, cu o diferenţă între ei ca de la general la căprar, generalul fiind, se înţelege, Irina.

Unul dintre cei doi s-a desprins din băltoacă, îndreptându-se în fugă către mine:

— Gogolea! Gogolea!

Irina, murdară toată, de la guriţă până la tălpile picioarelor, cu puţa goală, cam de la un metru distanţă îmi sări în braţe.

Doar cu o zi înainte îmi cumpărasem şi eu un costum de vară, alb, care îmi venea foarte bine şi îmi era chiar drag.

— Ce mă fac, mi-am zis într-o frântură de secundă. Cum să-l iau în braţe pe acest înger tăvălit în noroi?

Am prins-o pe Irina de braţ în timp ce mă feream într-o parte şi, făcând o piruetă, am reuşit să rămânem amândoi în picioare. În aceeaşi clipă însă, Irina s-a smuls din mâna mea şi, plângând cât o ţinea gura, a fugit acasă. Printre hohote disperate şi cu lacrimi şiroind pe obraz, i-a spus doamnei Mihalache:

— Mamă, Gogolea nu mă mai iubeşte!

N-am reuşit să o împac nici în ziua aceea şi nici în cele care au urmat. Când mă vedea, Irina fugea în casă şi de acolo, din colţul patului, îmi replica pe cât de mânioasă, pe atât de supărată:

— Lasă că stiu, Gogolea! Tu nu mă mai iubeşti pe mine!