La orezărie.

În ferma Luciu-Giurgeni, posturile importante şi cel mai greu de executat erau ocupate de D. O.-işti, adică cetăţenii ieşiţi din temniţă ca foşti deţinuţi politici. În Bărăgan, erau aruncaţi oameni titraţi, cei mai buni dintre cei buni, cu o putere de muncă deosebită şi o corectitudine pe măsură, dar erau împiedicaţi să ocupe posturi potrivit pregătirii fiecăruia, astfel că persoane cu două licenţe şi doctorate erau paznici de noapte, paznici de câmp sau săpau pământul pentru ridicarea digurilor.

Starea sănătăţii mele se îmbunătăţise şi începând cu 1 aprilie am ocupat un post de contabil la orezăria GAS Luciu-Giurgeni, situată la 4 km pe digul Dunării, înspre Brăila, pe fosta proprietate a lui Negru Ponte. Moşia lui Negru Ponte, acum GAS, se întindea pe o suprafaţă de 25.000 ha; avea 25.000 oi, 700 bovine, 70-80 cabaline, câteva sute de stupi, precum şi luciu de apă – un heleşteu cu foarte mult peşte.

Orezăria avea o suprafaţă de 1.250 ha şi era mărginită de satele Mihai Viteazul, Călmăţui şi Otmăt. Din totalul celor 1.250 ha, o parte era situată în locul numit Vaca, secţie cuprinsă între Dunărea Veche şi râul Ialomiţa. Dincolo de Dunăre, mai era o suprafaţă de teren tot de a lui Negru Ponte, Sectorul Vărsătură, iar luntraşul care făcea legătura cu această moşie era moş Patap, un lipovan bătrân ca timpul.

În birourile orezăriei, am lucrat până în primăvara anului 1958, când am cerut să trec normator pe teren, fixându-mi locul central la Cantonul lui Zamfir.