Răchitoasa.

Am stat la Ion Vorovenciu până în primăvară când am reparat o casă împreună cu Alfred Cureliuc, unde ne-am şi mutat. De la bănăţenii, saşii şi şvabii care s-au întors la casele lor, ne rămăsese o mică biserică făcută din paiantă şi acoperită cu stuf, o cooperativă (magazin), o primărie şi un post de miliţie. Se mai afla acolo şi o mică piaţă, unde câţiva macedoneni, saşi şi olteni îşi aduceau duminica, spre vânzare, puţinele lor produse.

Satul nu avea şosele pietruite, ci doar nişte drumuri pe care, atunci când ploua, nu le puteai străbate decât numai în cizme de cauciuc, noroiul ajungând până aproape de genunchi. Uneori, se întâmpla să nu mai poţi smulge cizma din clisă, călcai alături şi plecai cu ea în mână. Fântânile aveau apa sărată, astfel că până şi apa dulce era adusă cu sacaua din Dunăre şi distribuită cu găleata, contra unei anumite sume de bani.

Căldura în Bărăgan trecea peste 35 grade Celsius, de multe ori având loc acel fenomen numit "Fata Morgana", când ne îndreptam către un ochi de apă dulce, dar la care nu mai ajungeam niciodată. Din când în când, mă vizita cineva din familie şi parcă aducea cu sine nostalgia locurilor natale, frumoasa vale a Bistriţei şi maiestuosul Ceahlău, socotit Olimpul neamului românesc. Pe rând, au venit să mă vadă fratele meu Gelu şi Alexandrina, sora mai mare.

De Paşte, în 1958, când plouase şi era foarte rece, mi-a bătut în uşă Alexandrina. Pentru că tremura de frig, m-a rugat să fac focul. Dintr-o găleată, unde aveam motorină arsă, am scos două cărămizi îmbibate, apoi le-am introdus în sobă. Rezemându-le în partea de sus, în golul dintre ele am băgat câţiva coceni de porumb, nişte surcele şi hârtie de ziar, apoi le-am dat foc. Ceasuri întregi, sora mea nu şi-a mai luat ochii de la plită şi nu înţelegea cum am făcut să ardă şi să dea căldură în casă cele două cărămizi scoase din găleată. Şi astăzi, după ani, îşi aminteşte de acea întâmplare şi o văd făcând cruce: "Doamne, da' asta n-am mai putut s-o cred!"

În fiecare duminică, mergeam la biserica din sat, unde slujeau preoţii Constantin Stoicescu şi Drăguş, iar de la strană dădeau răspuns preoţii Dumitru Bejan şi Ion Mereu – care, de fapt, era greco-catolic. Când slujba ajungea la rugăciunea domnească, în biserică se auzea o voce care cânta "Tatăl nostru" după Ciprian Porumbescu, sunetele înlănţuindu-se blând, în unduiri de pace, lumină şi împăcare. Totul era atât de înălţător, încât ochii mei căutau în slăvi, vrând parcă să mă conving dacă nu cumva s-a deschis cupola pentru ca Sfânta Liturghie să urce lin, însoţită de îngeri, la picioarele Lui Iisus. Era Marcel Cazacu.

În toată perioada de surghiun la Răchitoasa, acolo unde Securitatea şi conducerea temniţei ne trimiseseră fără nici un suport juridic încălecându-ne pedeapsă peste pedeapsă, ne-am simţit poate cel mai aproape de Dumnezeu şi mai încrezători în idealul libertăţii.