Discursul prăbuşirii.

Eram scoşi din Zarcă şi duşi obligatoriu în fosta sală de mese pentru deţinuţi, unde se ţinea aşa-zisa culturalizare, care, în fapt, era îndobitocirea unor oameni aflaţi într-o ireversibilă şi continuă cădere, înspre afunduri.

Pentru că sala reeducării devenea neîncăpătoare când eram duşi şi cei din Zarcă, se instalau afară mese, bănci şi scaune. Valeriu Anania, plin de importanţă, se plimba cu mâinile la spate prin faţa noastră iar prin discursul pe care ni-l ţinea căuta să atingă cât mai mult coarda sentimentală, şi aşa întinsă prea mult. În afară de comandantul închisorii, de faţă erau ofiţeri şi, bineînţeles, paznici-temniceri. S-o fi crezut, poate, un Cicero? Nu ştiu, dar îmi aduc aminte că, după ce închideam ochii ca să nu-l mai văd, mă prindeam cu ambele mâini de marginea băncii pe care stăteam, până când simţeam că oasele au pătruns prin lemn. Spuneam în continuu "Tatăl nostru" şi mă rugam lui Dumnezeu să nu mă părăsească.

— Auziţi, voi, cei din Zarcă! Spunea Anania. Afară, în prag, o mamă bătrână, cu mâna streaşină la ochi, scrutează zarea. O soţie îşi aşteaptă soţul. Un copil îşi aşteaptă tăticul – pe care poate nici nu-l mai cunoaşte şi care nu se mai întoarce odată. Auzi? O vorbă bună, un cuvânt, o şoaptă, frate drag, ce zici?

În jurul meu, simţeam pe câte unul cum se prăbuşeşte, de obicei persoane care pentru noi reprezentau un mit. Aşa s-a întâmplat şi cu un bun prieten, avocat, cu care făcusem D. O. în Bărăgan şi reintrasem în temniţă cu acelaşi lot, primind şi el aceeaşi condamnare de 23 ani. L-am simţit că-i tremură mâinile, genunchii, apoi, aplecându-se spre mine, mi-a zis:

— Grigore, nu mai pot! Iartă-mă!

În zadar l-am prins de umeri, în zadar i-am cuprins mâinile, i le-am strâns şi i le-am sărutat, rugându-l să rămână.

— Nu mai pot, Grigore! Iartă-mă! Simt că-mi cedează nervii.

Şi s-a dus înspre Anania! Atunci, parcă l-am văzut prăbuşindu-se în gol, fără să mai poată să se agaţe de ceva care să-l salveze.

Iarna din 1963-1964 a fost cea mai grea perioadă din toată detenţia mea. Atunci, am executat un număr de 65 zile de izolare, singurul care m-a depăşit în domeniul pedepselor fiind prinţul Alexandru Ghica, care a executat peste 70 de zile. Nu vreau să fac nici o comparaţie cu această personalitate marcantă a neamului românesc şi a celor întemniţaţi pentru o idee în slujba unui ideal atât de mare, atât de sfânt, sunt însă obligat să scot în evidenţă acest lucru.

După câte ştiu, prinţul Ghica nu a reuşit să scrie şi să-şi publice memoriile. Măcar pe această cale să fie cunoscute suferinţele acestui mare om.

*

Stăteam câteva zile în celula îngheţată din Zarcă, pentru ca apoi să mă bage din nou la izolare, şi iarăşi, şi iarăşi, în condiţii inimaginabil de grele. Preţul cel mare plătit pentru îndrăzneala de a refuza reeducarea era însăşi existenţa noastră în această lume a temniţei comuniste.

În celula de izolare, începând de la ora 22.00 şi până la 5.00 ni se lăsa din perete un pat din plăci aglomerate, ni se arunca o pătură care nu era întreagă, în afară de faptul că era ruptă şi cu găuri, care trebuia să ne fie şi saltea şi velinţă. Mă întindeam pe acel pat şi, în câteva clipe, adormeam. Înainte de aceasta însă murmuram "Tatăl nostru" şi îl rugam pe Dumnezeu să nu rămân paralizat, dacă, totuşi, nu voi îngheţa până dimineaţa.

În izolarea special amenajată pentru cei pedepsiţi din Zarcă, timp de 17 ore din cele 24 nu aveam voie să ne atingem de pereţi, să ne rezemăm de uşorul uşii, să stăm pe marginea tinetei – care nu avea capac şi care scotea un miros îngrozitor nemaifiind spălată – şi nici să stăm, eventual, lungiţi pe ciment. Masa o primeam o dată la trei zile şi consta din 250 grame de pâine şi o zeamă călduţă, câteodată rece, fiind greu de precizat din ce era făcută. Fiecare clipă de izolare era o trecere prin iad, o defilare prin faţa a zeci de legiuni de diavoli, fără să ştim, fără să ne dăm seama dacă în partea opusă mai există o poartă prin care să ieşim din acel cumplit infern.

Ochii mi se duseseră adânc în fundul capului, picioarele îmi tremurau şi, la un efort mai mare de a tuşi, am observat că din gură porneau stropi de sânge. M-am prăbuşit pe beton şi ştiu că am rămas foarte mult timp acolo. Mai târziu, când mi-am revenit, am simţit că partea pe care stătusem era rece şi galbenă, iar picioarele şi mâinile nu le mai simţeam. Am reuşit să mă tăvălesc din perete în perete, făcând asta nu printr-un efort al propriilor mele puteri, ci simţind că o forţă nevăzută, poate a îngerului meu de pază, mă rostogoleşte prin celulă. Gardianul care ne păzea continuu prin vizetă m-a văzut, desigur, dar m-a lăsat înadins, probabil ca să mor. Când a deschis totuşi uşa, m-a apucat de gulerul zdrenţuros al zeghei şi m-a ridicat, holbându-se la mine:

— Încă nu te-a luat dracul, bă?!

După ce mi-a dat drumul, a ieşit şi mi-a încuiat celula. A revenit după puţin timp însoţit de ofiţerul de serviciu şi colonelul Iacob – care se ocupa cu reeducările şi era mâna dreaptă a comandantului Gheorghe Crăciun.

— Vrei, bă, să ieşi în fabrică? M-a întrebat colonelul.

— Nu! I-am răspuns cu voce stinsă şi din nou am căzut pe pardoseală.

Uşa s-a închis cu zgomot după ei şi, după câteva minute, s-a deschis vizeta. Era doctorul deţinut de pe secţie. M-a privit cercetător. Mă cunoştea bine căci era din Neamţ, însă, când am dat să mă apropii, a izbit vizeta. Şi dus a fost!

Într-una din zile, gardienii ne-au spus să ieşim din Zarcă pentru a merge în sala unde aveau loc reeducările însă, fără să putem comunica unul cu altul, am refuzat. Ţipând, gardianul a dat telefon pentru ajutoare, chemându-l în acelaşi timp şi pe ofiţerul de serviciu pentru a ne scoate cu forţa. Zadarnic însă! Cu puţinele puteri care ne mai rămăseseră, ne-am agăţat de patul de fier, de colţul zidului, de uşorul uşii sau de zăvorul acesteia. Se luptau zbirii cu noi şi erau foarte revoltaţi că nişte umbre de oameni opun încă atâta rezistenţă, fără să conceapă că fiecare dintre noi invocam Divinitatea să ne vină în ajutor. Împotriva lui Dumnezeu însă nu puteau lupta. Au recurs atunci la o altă strategie şi au instalat difuzoare pe coridoarele Zărcii, exact pe peretele din faţa celulelor noastre. Când voiau să luăm parte la discursul şi, implicit, la căderea unei personalităţi, ne deschideau vizetele, strigau să facem linişte, după care dădeau drumul difuzoarelor. La început de primăvară, tot fără să ne sfătuim, am înfundat vizeta cu zdrenţele de pături pe care le aveam şi n-am cedat. Către sfârşitul lunii martie, încetul cu încetul, am observat o slăbire, un fel de oboseală a temnicerilor şi ofiţerilor care ne supravegheau. Câteva zile, am avut ceva mai mult combustibil pentru soba de tablă pe care ne-o băgaseră în celulă, mâncarea era un pic mai acceptabilă iar izolările din ce în ce mai puţine, până ce, în aprilie, au încetat definitiv. Am aflat mai târziu că Ion Gheorghe Maurer trecuse Atlanticul pentru a încheia câteva tratative cu americanii – atât de blestemaţi şi afurisiţi de pătura conducătoare.

Au urmat binecunoscutele decrete de graţiere din 1964 şi zilnic se eliberau câteva zeci de deţinuţi politici, începând de la cei cu pedepse mici şi o anumită categorie de reeducaţi. Într-o dimineaţă, în jurul datei de 20 iulie, un grup de ofiţeri a deschis fiecare celulă a Zărcii, întrebând cine vrea să renunţe la poziţia de rezistent. Din cele aflate ulterior, ştiu că s-au întors cu mâinile goale. Pe la ora 11.00, s-au deschis toate uşile Zărcii şi ni s-a spus să ne facem bagajele. Gardienii, liniştiţi şi gudurându-se ca nişte câini – care, scoşi din baltă, uzi leoarcă, se scutură şi apoi vin către tine să-ţi lingă opincile, încercau să ne vorbească frumos. În faţa Zărcii, ne-am aliniat în front. Am încercat să număr de mai multe ori şi mi-am dat seama că suntem sub 100 de inşi. Aşa, precum plăieşii din cetate, ieşeam unul câte unul sprijinindu-ne de umărul celuilalt, în timp ce alţii erau scoşi pe brancardă. De toţi, eram circa 1% din cei mulţi care am pornit ca voluntari la o cumplită bătălie şi care am stat ani de zile, clipă de clipă, şi am putrezit în tranşee.