Morţi în Aiud.

În Aiud, col. Gheorghe Crăciun era interesat să câştige cât mai mult teren favorabil în faţa comuniştilor, fireşte, făcând cât mai multe victime în rândul deţinuţilor, în special al celor din Zarcă, adică cei care, cu orice risc, au refuzat reeducarea. Acolo, în Zarca Aiudului, a murit filosoful Mircea Vulcănescu, fost ministru în timpul lui Antonescu, pentru a salva un tânăr care avea congestie pulmonară şi pe care l-a ţinut în braţe pentru a-i da căldură din căldura trupului său. Cu doar câteva clipe înainte de a-şi da duhul, acest om deosebit le-a spus celor din celulă să nu îl răzbune.

Un alt caz este cel al savantului George Manu care, la fel, a murit în această închisoare. Acolo, au fost ţinuţi cei mai mari dintre cei mai mari intelectuali ai ţării, dar şi oameni consideraţi periculoşi, după cum şi politicieni de marcă.

În iarna 1963-1964, după miezul nopţii, la uşa din faţa Zărcii a oprit o maşină lungă, de culoare neagră, cu număr mic. Din ea a coborât un bărbat care, ulterior, a fost izolat pe aripa dreaptă de la etajul I şi, pentru ca să nu ia legătura prin perete cu alţi deţinuţi, cele două celule vecine au rămas goale. Nici un gardian nu avea voie să-i vorbească acelui deţinut, în afară de col. Gheorghe Crăciun, comandantul închisorii, acel maestru de forţă al "reeducărilor" din Aiud.

Într-una din dimineţi, când gardianul de serviciu l-a scos la WC pe deţinutul izolat, a ţipat la dânsul înjurându-l să "mişte" mai repede. Oprindu-se, necunoscutul l-a apostrofat:

— De ce mă-njuri, mă?! Tu ştii cine sunt eu? Eu sunt Vasile Luca, bă! Eu te-am îmbrăcat şi ţi-am dat serviciu, ţie şi la toţi ceilalţi!

Gardianul a amuţit.

Câteva seri mai târziu, necunoscutului izolat şi cu străşnicie păzit i s-a făcut rău. Cum gardianul nu avea voie să deschidă celula, l-a anunţat pe comandantul închisorii, care a sosit imediat, interesându-se de starea acestuia. A închis celula şi, după puţin timp, Crăciun s-a întors cu o pilulă pe care i-a dat-o bolnavului, împreună cu o cană de apă adusă de gardian. Până dimineaţă, Vasile Luca a fost mort.

Acestea mi-au fost relatate de către gardianul în cauză, prezenţa lui Vasile Luca în acea perioadă în Aiud fiind cunoscută de mulţi deţinuţi politici.

Reeducarea – metaforă a morţii.

Cea mai cruntă perioadă din viaţa mea ca deţinut politic nu a fost cât am stat în celulele de piatră ale Galatei-Iaşi şi nici în aprilie 1950, când am păşit în Aiud, ci între anii 1962 şi 1964, în aceeaşi însângerată şi cumplită temniţă Aiud. Pentru toţi cei care au refuzat reeducarea, a reprezentat cea mai crâncenă antecameră a iadului, acolo unde mii de oameni aruncaţi trebuiau să fie ucişi lent, în chinuri care depăşeau cu mult metodele Inchiziţiei. Recent, am citit în presă un articol în care se spunea că Auschwitz-ul a fost mai uşor decât reeducările din Piteşti, Gherla şi Aiud. Fiecare zi petrecută în Zarcă însemna încă o condamnare. Sufeream pentru fiecare nou intrat pe uşa temniţei, iar când cineva pleca în libertate mă eliberam, parcă, odată cu el.

La ora 5.00, dimineaţa, când suna deşteptarea, ne echipam în grabă şi începeam să ne plimbăm unul după altul, într-un spaţiu care nu depăşea 2 m pătraţi. De la ora 5.00 şi până la ora 22.00, nu aveam voie să stăm pe pat, să ne rezemăm de perete, să stăm pe tinetă, să ne întindem pe duşumea, să ne apropiem de geamul oblonit sau de uşă. Totul ne era interzis. Ne era frig, foame şi dor de libertate, invocam în gând pe cei dragi şi am fi dorit să-i ştim, măcar pentru câteva frânturi de timp, alături de noi.

De pe coridor, cu cizmele introduse în pâslari, gardianul ne vâna fiecare mişcare "greşită" pe care, eventual, o făceam. Urechile noastre, care se adaptaseră la linişte, percepeau până şi cea mai slabă mişcare, chiar şi atunci când căpăcelul de pe "spion" se învârtea pentru ca ochiul pândarului să privească înăuntru. Aşa am constatat că eram observaţi la fiecare două-trei minute. Pentru acest lucru, pe fiecare din cele două laturi ale Zărcii erau câte doi-trei gardieni, plus un ofiţer de serviciu care urmărea activitatea paznicilor. Nu aveam voie să vorbim decât în şoaptă. Dacă unul dintre noi scăpa un cuvânt mai tare sau, în trecere, se atingea doar cu umărul de colţul patului, vizeta se deschidea şi gardianul însemna numele celui căzut în "greşeală". O oră mai târziu sau cel mult până la sfârşitul acelei zile, era dus cu pătura în cap în acea cumplită izolare unde trebuia să rămână, în cel mai fericit caz, 5 zile şi 5 nopţi.

Ne băgase în fiecare celulă un fel de sobă, o tulumbă, în formă de trunchi de con. Două-trei bucăţi de lemn şi câţiva cărbuni constituiau raţia de combustibil pentru o zi. Plantonul, însoţit de un gardian, trecea cu o feştilă înmuiată în motorină ca să aprindă cele câteva surcele sau hârtii din sobă, dar de multe ori nu reuşeam să păstrăm flacăra şi rămâneam în acelaşi frig care ne măcina trupurile. Nu o dată s-a întâmplat ca tineta sau vasul cu apă să îngheţe în celulă.

Când aprindeam focul, fiecare dintre noi punea în gamelă puţină apă ca să se înfierbânte sau măcar să se încălzească. Şi eram atât de fericiţi când reuşeam acest lucru pentru că sorbeam apa fierbinte din gamelă şi simţeam cum tot corpul ni se încălzeşte, că alungăm moartea din oase. Mai mult, parcă am fi sorbit o cantitate apreciabilă de Cotnari fiert cu cuişoare, scorţişoară şi zahăr.

Micul dejun consta fie dintr-o aşa-zisă cafea făcută din orz prăjit, fie dintr-un ceai la care nu puteai ghici niciodată ce buruiană are la origine, însă aceste licori niciodată nu aveau zahăr. Foarte rar, ni se dădea şi un terci, care era într-adevăr o mâncare deosebită şi ne închipuiam că ne ospătăm din bunătăţile Paştelui sau ale Crăciunului.

Prânzul se compunea dintr-o fiertură de arpacaş ori varză, cartofi sau, în cel mai fericit caz, fasole însă leguma propriu-zisă, dacă nu lipsea cu desăvârşire, putea fi numărată. Până şi boabele de arpacaş, care sunt atât de mici, nu treceau de 25-30 de bucăţi.

Seara, era tot ceva de genul acesta, dar mult mai slab decât la prânz. Singurul lucru mai consistent era pâinea făcută în tavă, 250 grame, pe care strângând-o în palmă o reduceai la mărimea unui ou de gâscă. Astfel, mâncarea dintr-o zi nu depăşea 600 de calorii, adică circa un sfert din normalul pe care trebuie să-l primească un om, fie acesta chiar şi în stare de trândăveală. Muream în fiecare zi, muream în fiecare ceas, în fiecare clipă muream!

În ianuarie 2004, am citit un interviu dat "Jurnalului naţional" de către Gheorghe Crăciun, comandantul închisorii Aiud în timpul reeducărilor din 1960-1964. Dacă mărturisirile lui ar fi fost adevărate, nu ar putea fi socotit de posteritate decât un om foarte corect, cinstit, de o moralitate ireproşabilă. În realitate, Gheorghe Crăciun rămâne unul dintre marii călăi ai acestui neam chinuit, de la care parcă şi Dumnezeu îşi întorsese faţa.

Nu vreau să readuc în faţa ochilor un prăpăd, un dezastru, un iad instalat pe pământ la care fiecare dintre noi a fost supus. Scoşi parcă în afara legii, în mod abuziv, noi nu mai aveam nici un drept. Un paria! Eram fiecare în parte câte un paria blestemat care putea fi pedepsit şi pentru simplul motiv că a călcat pe umbra călăului său. Acest lucru a durat ani şi nu ştiu ce putere am primit de Sus, nu ştiu cine ne-a încărcat ca pe un acumulator cu o forţă nevăzută şi a sădit-o atât de adânc în fiecare dintre noi. Ori poate s-a întâmplat aşa tocmai pentru a dovedi că voinţele puternice pot sta în calea răului? Cei care am rezistat până în ultima clipă în faţa prăpădului am fost oare aleşi de Dumnezeu pentru a-i redovedi existenţa într-o perioadă când era izgonit şi negat?

Cred că aşa a fost, pentru că în orice peisaj, în orice floare, în unduirea limpede a apelor şi în munţii falnici, în cerul albastru sau într-un copil frumos l-am văzut dintotdeauna pe autorul acestora, pe Dumnezeu Însuşi!

În strictul sens al cuvântului, reeducare sună acceptabil, dar pentru comunişti avea cu totul alte conotaţii. Echivalentul în viziunea lor era aducerea omului liber – făcut de Dumnezeu şi înzestrat cu numeroase calităţi, având chiar şi o scânteie de divinitate – în postură de sclav, de om fără voinţă, de om fără Dumnezeu. "Omul nou" dorit de aceştia era o simplă piesă de şah pusă la dispoziţia celui care joacă, era un animal care putea fi dus de funie direct la abator pentru a fi sacrificat. Comuniştii urmăreau ca toţi acei care erau cineva în viaţă, care aveau o personalitate distinctă, un punct de vedere, un sprijin pe verticală – în Dumnezeire – să fie reduşi la zero. În felul acesta, voiau să dispară o pătură de intelectuali, oameni de mare valoare să fie aduşi la condiţia de îndobitocire aşa încât să poată face ce vor cu ei şi, implicit, cu societatea românească. Cei care urmăreau acest lucru erau străini de neamul românesc şi întruchipau o forţă ocultă al cărei unic ţel era de a stăpâni o lume adusă la stadiul de turmă.

În toamna lui 1962, când reeducarea era în plină desfăşurare, din celebra şi sinistra Zarcă au fost scoşi toţi osândiţii care îşi făceau veacul acolo şi duşi apoi în diferite locuri, în special în fabrică. Din câte ştiu, aceştia primiseră aşa-zisa reeducare care, din păcate, era egală cu o plonjare de voie într-un noroi adânc, spurcat şi greu mirositor.

Pentru noi, ultimii rezistenţi dintre cei care refuzasem reeducarea, ziua de 29 noiembrie 1962 a reprezentat ultimul asalt al administraţiei temniţei de a ne smulge de pe o poziţie fermă şi luminoasă pentru a ne arunca în mocirla comunismului.

Mă aflam pe aripa sudică a Celularului, la etajul III, când un ofiţer, urmat de câţiva gardieni, mi-a cerut să-mi precizez poziţia. Liniştit şi foarte hotărât, de parcă o altă voce mi-ar fi suflat la ureche, am spus că nu pactizez cu acei care vor să-mi mutileze conştiinţa. Imediat, am fost scos din celulă şi izolat, iar a doua zi am dat o declaraţie prin care arătam că refuz reeducarea.

Pe aripa stângă a Celularului, începând de la celula 1 şi până la a 20-a, am stat izolaţi ultimele zile din noiembrie, decembrie şi douăsprezece zile din ianuarie, cu un regim straşnic de sever şi, din acel moment, pedepsele au început să se ţină lanţ. În luna decembrie, un ger cumplit m-a prins într-o celulă ai cărei pereţi erau împroşcaţi cu grund şi sare pentru a menţine continuu umiditatea în încăpere. În celulele de izolare din secţia I, mâncam o singură dată la trei zile iar seara primeam apă rece amestecată cu sare. Timp de 17 ore eram nevoit să mă plimb prin celulă până ce, extenuat, cădeam pe cimentul rece, îngheţat. Îmi aduc aminte că un gardian a spus că afară este un frig groaznic şi că termometrul ar fi coborât la -20 grade Celsius. Ştiu că atunci administraţia temniţei a făcut singura excepţie cu noi, scoţându-ne pe toţi de la izolare şi trimiţându-ne în celulele de unde plecasem.

Acolo, m-a primit zâmbind prinţul Alexandru Ghica, prinţ şi la propriu, şi la figurat, un mare domn al pământului. Vorbind despre dimensiunile acestui om, l-aş alătura marilor cavaleri medievali plecaţi din inima Europei să elibereze Ierusalimul, sau Ceahlăului care domină întinsa Moldovă până departe, peste hotare. Cei care am luat atitudine în faţa reeducării trebuia să stăm continuu sub teroare, una din modalităţi fiind şi cea de a spăla duşumeaua celulei, chiar şi de două ori pe zi, aruncând apă cât mai multă care nu mai apuca să se usuce şi al cărui abur îl trăgeam în plămâni. Executam cu rândul această silnicie. N-am uitat niciodată că, ori de câte ori îmi venea rândul, prinţul Ghica nu mă lăsa, pe considerentul că sunt bolnav. Făcea el această operaţie şi pentru mine, intrând pe burtă pe sub paturi şi frecând o duşumea care, pe zi ce trecea, parcă se subţia tot mai mult. Pe 13 ianuarie 1963, am fost scos din celular şi dus în Zarcă.

Luni de zile mai târziu, prin noiembrie a aceluiaşi an, am fost scoşi cu forţa din Zarcă şi duşi în fostă sală de mese, unde aveau loc şedinţele reeducaţilor, patronate de casapul Gheorghe Crăciun. Când ne-am apropiat, am dat cu ochii de mai multe personalităţi, cunoscute în România şi străinătate, care trecuseră – de voie, de nevoie – în tabăra opusă. Victor Biriş, care se afla printre aceştia, şi-a încrucişat privirile cu prinţul Ghica. Buni prieteni, amândoi executau un mandat din ianuarie 1941. Ceea ce îi diferenţia era faptul că acum se situau pe poziţii opuse.

— Ce faci, Alecule? Întrebă Victor Biriş.

— Bine! Îi răspunse prinţul. Dar tu ce faci, ce cauţi acolo? Tu, Victore, crezi că, într-adevăr, e bun locul unde stai?

— Da, sunt convins că este bun.

— Şi, dacă vei ajunge la convingerea că alegerea ta nu este bună, ce vei face?

— Mă voi sinucide! Veni răspunsul.

— Ei, bine, Victore, te vei sinucide!

După "reeducările" de la Piteşti, Gherla, Târgu Ocna şi Canal, al căror răsunet depăşise graniţele României şi îngrozise tot Apusul prin cele întâmplate, conducerea comunistă din România a renunţat la metoda stalinistă al cărui părinte, de fapt, era Anton Semionovici Macarenko. Astfel, aceştia au schimbat metoda şi au îndulcit titlul: în loc de reeducare, au numit-o "activitate cultural-educativă".

În anul 1959, a fost adus la conducerea închisorii Aiud col. Gheorghe Crăciun, fost chestor al Poliţiei, apoi şef al Securităţii din Braşov şi şeful diviziei de securişti care au luptat în Munţii Făgăraş împotriva rezistenţilor anticomunişti – între aceştia fiind ing. Gavrilă Ogoranu şi fraţii Arnăuţoiu, Dabija (Munţii Banatului) şi alţii.

Se cunoaşte bine că singura ţară guvernată de comuniştii sovietici care a luptat, efectiv, cu arma în mână împotriva acestora a fost România. În afara acestor misiuni îndeplinite de Gheorghe Crăciun, a fost şi cea din 1946, în timpul celebrelor greve studenţeşti de la Cluj, când l-a însoţit pe Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei la acea vreme. Cel care a condus grevele studenţeşti a fost studentul teolog Valeriu Anania, călugăr.

Pentru ca Gheorghe Gheorghiu-Dej să fie cel mai mare exponent al partidului comunist, a trebuit să-l doboare pe Lucreţiu Pătrăşcanu, care, de fapt, era singurul intelectual din cele câteva sute de comunişti.

Acolo, la Cluj, când Valeriu Anania l-a întrebat pe Lucreţiu Pătrăşcanu care este scopul comuniştilor în ţară la noi, acesta a răspuns: "Înainte de a fi comunist, eu sunt român". A fost singura "greşeală" faţă de partidul comunist, pentru care Lucreţiu Pătrăşcanu a plătit cu viaţa: un singur glonţ în ziua de 14 aprilie 1954, la Jilava. Din acea clipă, drumul lui Dej a fost liber pentru a-şi atinge mârşava ţintă pe care o urmărea.

Aşadar, la Aiud, Gheorghe Crăciun ajunsese comandant al închisorii în urma promovării în drepturi. În perioada 1960-1964, acest satrap a organizat şi condus reeducarea în spirit ateu şi comunist a unui număr de 7.000 de deţinuţi politici intelectuali – şi spun intelectuali pentru că Aiudul concentra o categorie superioară de oameni. Mijloacele întrebuinţate în reeducarea orientată înspre Infern erau altele decât cele de la Piteşti, Gherla, Târgu Ocna, Jilava sau pe întinsul Canalului Dunăre-Marea Neagră. Dacă în aceste închisori, deţinuţii au fost chinuiţi prin metode diabolice şi necunoscute până atunci – în decursul istoriei încheindu-se cu schingiuirea omului până la moarte, în Aiud s-a întâmplat cu totul altfel.

La greva studenţească de la Cluj, din 1946, Valeriu Anania s-a situat undeva foarte sus, dar cele ce au urmat mai târziu i-au tăiat elanul cu care pornise şi, rostogolindu-se, a ajuns undeva într-un adânc de hău. Ani la rând a fost secretarul particular al patriarhului Iustinian Marina, scăpând astfel de prima arestare din 1948, iar câţiva ani mai târziu, când Securitatea punea mâna pe el pentru a doua oară, preasfinţitul patriarh a mers personal, smulgându-l din ghearele acesteia.

În 1958, a avut loc în România al doilea mare val de arestări, când Securitatea, cu executanţi ceva mai răsăriţi, l-a luat pe Valeriu Anania, ducându-l într-un oraş de provincie pentru a nu mai fi găsit cu una, cu două. Aşa se explică faptul că, în 1960, era deţinut politic în Aiud iar când au început reeducările, călugărul-teolog se afla în fruntea bucatelor.

Gheorghe Crăciun s-a întâlnit cu fostul şef al studenţilor grevişti de la Cluj şi, probabil, cei doi s-au înţeles atât de bine, încât i-a dat mână liberă lui Valeriu Anania să conducă reeducările din Aiud.

La camera 78 din Celular, fostul student îşi avea instalată o masă, scaun, hârtie la dispoziţie şi tot confortul ce i se cuvenea ca şef. Marea calitate a lui Anania era o inteligenţă sclipitoare. Avea o minte ascuţită, era foarte cult şi un excelent orator. Aş putea să afirm că şi diavolul este foarte inteligent pentru că, iniţial, şi el a fost înger! De această dată însă Anania şi-a aşternut inteligenţa nu la picioarele Lui Iisus, ci la ale satanei.

Din 1960 până în 1962, reeducările din Aiud au avut un curs lent. Se citeau cărţi, ziare sau reviste, mâncarea era bună şi suficientă. Deţinuţii aveau voie să primească pachete de acasă, inclusiv ţigări, în celule şi saloane se putea dormi pe saltea, pe cearşaf chiar, şi, în sfârşit, se bucurau de o oarecare libertate. Acea scânteie de dumnezeire cu care fusese înzestrat omul spre deosebire de regnul animal dispărea treptat în fiecare reeducat care îşi vindea sufletul. Şi, din păcate, au fost foarte mulţi.

Iureşul cel mare a pornit în 1962 şi a ţinut până în vara lui 1964, în această perioadă abătându-se cea mai mare tornadă a tuturor timpurilor peste românime, doborând o lume care s-a menţinut în picioare ani la rând, 10, 15, poate 20, poate chiar mai mult. Oameni care au rezistat în faţa furtunii asemenea stâncii din vârf de munte, bătută de vânturi şi ploi, s-au rostogolit cu vuiet şi trosnet. Nu ştiu ce s-a întâmplat, nu-mi dau seama nici astăzi, după mai bine de 40 ani care au trecut de atunci. Ce puteri născute, ce timpuri ucigaşe, ce iaduri au împins în străfunduri oameni de măreţia unui Horea, unui Tudor Vladimirescu, unui Avram Iancu? Oameni care au înnobilat istoria cu credinţa nestrămutată în idealurile ce i-au consacrat, ducând cu ei flacăra libertăţii şi onoarea întregului neam atunci când poporul nostru era în cumpăna de a rămâne pe harta lumii sau a dispărea în negura timpurilor. Acei oameni, de măreţia celor mai sus amintiţi, s-au prăbuşit irevocabil şi fapta lor cu greu va putea fi explicată vreodată urmaşilor sau cititorilor acestor rânduri. Aceste căderi pot fi justificate numai de spălarea creierului, de anumite mutaţii produse în subconştient în urma unui îndelung coşmar sau a unui calvar continuu, a schingiuirilor fizice şi morale, a unor suferinţe care depăşiseră cu mult supliciile chinezeşti şi care au atins pragul disperării în toate temniţele politice.

Specific încă o dată că metoda a fost schimbată, dar cei supuşi reeducărilor de acolo aveau în memorie un Piteşti, Gherla sau Canal care le instalaseră groaza în toată fiinţa lor, Aiudul adăugând ultima formă de reeducare, poate în cea mai rafinată şi elaborată manieră. Repet: dacă la Piteşti nu s-a putut rezista, la Aiud, aşa-zisa activitate cultural-educativă putea fi respinsă doar cu riscul de a muri în tranşee, dovadă că au rezistat sub 1% fără să accepte reeducarea. Reamintesc adagiul filosofului Seneca: "Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob!"

În susţinerea celor spuse de mine, redau un fragment din cartea lui Nistor Chioreanu, "Morminte vii", pag. 341-342: "Din nenorocire însă, cu aceasta nu s-a terminat calvarul mărturisirilor. A doua zi, când am coborât la cei doi prieteni, Petraşcu îmi spune:

— Bine că ai venit! Trebuie să mergem la secţia I, unde un deţinut, fost călugăr şi fost legionar, Valeriu Anania, s-a apucat să scrie o carte despre păcatele Legiunii. Colonelul Iacob ne-a rugat să mergem să-l ajutăm şi să semnăm şi noi cartea. N-avem încotro, trebuie să o facem şi pe asta. Într-un fel e bine că putem corecta exagerările.

— Vezi, Nicolae? I-am zis, e destul să faci un pas pe coastă la vale, ca după aceea să nu te mai poţi opri!

Nicolae a dat neputincios din umeri. Ne-am dus. Aşa l-am cunoscut pe poetul şi scriitorul Valeriu Anania, de care nu auzisem până atunci, un om înalt şi cu o mustaţă neagră, mare, lăsată pe o gură lacomă. Numai a călugăr nu arăta. Toată figura lui exprima dragoste de viaţă şi lăcomie de bucurii ieftine.

Trăgea cu pasiune din ţigară. Ne-a citit capitol cu capitol şi, împreună cu Petraşcu, ne-am făcut observaţiile şi l-am făcut să taie multe pagini, spunându-i că altfel nu semnăm.

În fiecare zi, se eliberau acum câteva sute de deţinuţi. La 30 iulie, trebuiau să se elibereze Petraşcu şi Orbulescu. Cu o zi înainte, Petraşcu îmi spune că mai este o carte de formă mare, scrisă cu tuş pe hârtie specială, pe care trebuie să o semnăm şi noi în calitate de coautori. Ea a fost semnată înainte de toate gradele legionare aflate în Aiud. Este un pamflet. Ne-am dus să o vedem şi tot maestrul Anania ne-a arătat-o şi ne-a întins-o s-o semnăm.

— Eu nu semnez, am zis! Cum s-o semnez, când nici măcar nu-i cunosc conţinutul?

— Este tot ce-am scris şi în cartea mică, domnule Chioreanu, a zis Anania, numai capitolele sunt aşezate altfel. Aşa mi s-a cerut, aşa am făcut.

— Daţi-mi măcar timp s-o citesc.

— Păi nu mai aveţi timp. Cartea pleacă chiar acum la Bucureşti.

— Eu n-o semnez! Am zis.

Până la urmă, am ajuns la un compromis, eu şi Petraşcu am semnat o declaraţie pe aceeaşi coală de hârtie, arătând că semnăm cartea din solidaritate cu cei care au semnat-o înaintea noastră, dar noi nu-i cunoaştem conţinutul".

Prin excelenţă, cartea cu pricina este opera "călugărului" nostru Valeriu Anania. Acolo dădea în sinteză reeducările din perioada 1960-1964, în calitate de şef al acestor "activităţi cultural-educative". Cele 64 de persoane care formau Comitetul de reeducare îmi sunt cunoscute, întâlnindu-le, în majoritate, de-a lungul anilor de temniţă. Caut să precizez şi să rămână scris că primul dintre cei 64 este Valeriu Anania, iar ultimul Cristofor Dancu, tot fost călugăr.

De fapt, din punctul de vedere al autorilor şi al colaboratorilor trecuţi prin reeducare – şi care vrând-nevrând au semnat, cartea tratează în mod subiectiv şi calomnios activitatea Mişcării Legionare "Arhanghelul Mihail". De asemenea, este abordată şi "Activitatea cultural-educativă" văzută de nişte oameni în care se produsese acea schimbare de ordin psihic aşa încât binele devenise rău şi totul era văzut şi conceput în culori sumbre.

Fenomenul numit Piteşti, nemaiîntâlnit până atunci în lume, în istoria omenirii, a reuşit să-şi pună amprenta şi la această ultimă reeducare din Aiud. Ceea ce s-a produs în Aiud însă nu poate fi luat de bază, nu poate fi considerat un adevăr având în vedere precaritatea sănătăţii mintale a victimelor – excepţie făcând doar cei câţiva care au condus reeducarea şi care erau conştienţi de răul pe care îl fac. Ba mai mult, au şi întrevăzut finalul acestei triste şi dureroase prăbuşiri a unei generaţii de elită care a constituit crema şi, în acelaşi timp, scutul neamului românesc; s-au angajat ca voluntari, mergând până într-atât, încât au ucis în ei până şi instinctul de conservare.

Mircea Dumitriu, şi el trecut prin închisorile comuniste, a mers cândva la Anania şi l-a întrebat pentru ce a făcut reeducările din Aiud. Anania a păstrat o lungă tăcere, apoi i-a spus că memoriile dânsului vor fi publicate după moarte şi atunci se vor lămuri multe lucruri.

Probabil că, dacă aş fi fost în locul domnului Mircea Dumitriu, l-aş fi întrebat de ce nu vrea să lămurească aceste lucruri în timpul vieţii şi de ce abia după ce dânsul va dispărea ca fiinţă. Îi lipseşte curajul respectiv? Sau este adeptul adagiului latinesc "De mortius nil nisi bene" (Despre morţi nimic altceva decât de bine).