*

La scurt timp după ce am ajuns în SUA, l-am întâlnit pe Zahu-Pană care avea un scop precis. Ştia că, în Aiud, unii camarazi de temniţă mă numeau "Trilogia de versuri", denumirea fiind justificată de faptul că memorasem mii de versuri de ale lui Nichifor Crainic, Radu Gyr, precum şi din versurile mai multor poeţi din închisori. Atât Radu Gyr, cât şi Nichifor Crainic mă numeau fiecare în parte "volumul" lor de poezii. Invitat la el acasă, mi-a propus să scriem împreună un volum intitulat "Poezii din închisori". Ştia că memorasem foarte multe poezii în Aiud şi că deţineam un bagaj suficient pentru a scoate o carte, insistând asupra faptului că drepturile care decurg din editare le voi avea pe toate, fără nici o rezervă. În felul acesta, mi-a propus să îmi refac poeziile, să le scriu, să i le dictez sau să le înregistrez pe casetă pentru ca totul să meargă rapid şi să fie gata în timp optim. Acest subiect parcă m-a jenat puţin, având în vedere că aveam foarte multă încredere în oamenii cu care pornisem la luptă în sprijinul unui ideal, iar pe Pană îl cunoşteam din Aiud.

Începând din acel moment, am refăcut toate poeziile învăţate în temniţă, dictându-i din memorie sute de poezii ale lui Gyr, Crainic şi încă 15 poeţi pe care i-am întâlnit în primii 15 ani de Aiud.

Memorasem în anii de detenţie peste 10.000 de versuri ca să le scot în libertate, din care i-am dictat cursiv aproximativ 1800, iar circa 50 de poezii le-am refăcut cu mare precizie, Zahu ştiind doar o strofă sau două, şi acelea căpătate din altă parte, multe dintre ele şchioape şi fără rimă. Şi, culmea ironiei, am refăcut chiar două din poeziile sale, învăţate tot în Aiud, "La roabe" şi "Vizită", fapt pentru care Pană a rămas foarte mirat, dar în acelaşi timp şi jenat.

După o muncă titanică, volumul a apărut în 596 pagini, format mare, circa 300 pagini din acestea reprezentând munca mea. Caut să precizez că am pierdut foarte multe zile pentru a merge la el acasă ca să-i predau versurile pe care le notam într-un caiet ori pentru a-i dicta poeziile, în cele din urmă dictându-i chiar şi prin telefon. Dacă lucra până după miezul nopţii, deseori mă trezea din somn pentru a mă consulta, aceasta întâmplându-se chiar şi la ora 2.00, dimineaţa.

Din cele 61 de poezii ale lui Radu Gyr publicate în acest volum, 29 au fost date integral de mine, iar 14-15 poezii din cele 32 rămase au fost refăcute, în mare măsură, tot de mine.

Timp îndelungat, fiind la Secţia I bolnavi cronici unde se aflau poeţii Nichifor Crainic, Radu Gyr şi academicianul Ioan Petrovici, când eram scoşi la plimbare stăteam permanent în preajma lor, iar când aveau de dictat o poezie stăteam în faţa lor. După ce mi-o spuneau şi a doua oară, treceam în spatele lor şi o redam exact. Pană cunoştea aspectul în sine tocmai pentru că, prin aceşti mari oameni, eu, un anonim, căpătasem alte proporţii în ochii camarazilor de suferinţă.

Când ultimele poezii fuseseră înregistrate şi începuse corectura volumului, Zahu Pană m-a solicitat tot mai puţin şi chiar mă evita. Nu l-am întrebat de ce procedează aşa, dar aveam câteva bănuieli. În sfârşit, a fost tipărită cartea – şi nu în 1.000 de volume cât era dată cifra oficială, ci în 1.500, am constatat că numele meu nu figura nici pe copertă – în calitate de coautor, şi nici în prefaţa cărţii nu apărea contribuţia exactă pe care mi-o adusesem la editarea acestui volum. Singura referire la munca depusă de mine pentru apariţia acestui volum de versuri era rezumat în următoarea frază: "Au contribuit cu trimiterea de material pentru prezentul volum: Ion Halmaghi, Nicolae Dima, Nicolae Novac, Nelu Popescu, M. Stoenescu, C. Şerban şi în mod deosebit Grigore Caraza, care beneficiind de o bună memorie, m-a ajutat la reconstituirea multor poezii de Radu Gyr şi Nichifor Crainic".

Iată-mă furat de un om despre care crezusem că, trecut prin temniţa Aiudului, mai păstrase în el o fărâmă de conştiinţă curată. Din păcate, era acelaşi care furase buna-credinţă şi conştiinţa atâtor deţinuţi politici, mulţi dintre ei martiri ai neamului românesc, în timpul reeducărilor din Aiud.

Din 1960 până în 1964, Pană a fost prezent cu trup şi suflet la reeducările care s-au făcut în această temniţă. Peste ani, aveam să-l găsesc la poziţia 40 din cei 64 componenţi ai acelui diabolic comitet de reeducare, care începea la nr. 1 cu Valeriu Anania, cunoscutul călugăr, şi termina la nr. 64, tot cu un fost călugăr şi mare ziarist, Cristofor Dancu. Dacă aş fi ştiut atunci cine este Pană, l-aş fi evitat sau, cel mult, i-aş fi răspuns la salut.

Cu două zile înainte de eliberarea din 1964, namaifiind pândiţi de gardieni la orice pas, la îndemnul unui coleg de temniţă am intrat în sala unde se ţineau şedinţele de reeducare. Peste tot, erau expuse desene şi picturi murdare care prin conţinutul lor căutau să denigreze pe acei care au condus politica şi destinele neamului românesc – sub aspectul naţionalist. De exemplu, oameni de frunte, de o moralitate în afara oricărei îndoieli, erau pictaţi având relaţii sexuale cu sora sau chiar cu mama lor.

Mai mult decât atât, erau şi motive religioase denigrate satanic, precum şi imaginea unor sfinţi târâţi în mocirla celor care şi-au vândut conştiinţa şi au trecut de partea lui Iuda. Văzând toate acestea, m-a încercat o scârbă, un dispreţ total pentru acea categorie care ne-a târât neamul românesc în noroi, am simţit în suflet un gol atât de mare, ca şi cum o Sahară mi-ar fi pustiit toată fiinţa. Am ieşit afară şi căutam din priviri o toaletă pentru că timp de câteva minute am avut senzaţia de vomă. Iată ce am ajuns! Iată cu cine am mers umăr la umăr, ca voluntar în slujba unei idei, a unui ideal atât de măreţ.

În timp ce mă depărtam de această încăpere cu lucruri atât de obscene, mi-am îndreptat privirile către Ceruri şi, invocând puterea divină, am mulţumit Lui Dumnezeu că m-a ferit de această lume a păcatului. În acelaşi timp însă mă întrebam cu o oarecare teamă: oare, pentru acest mare dar pe care mi l-a dat Dumnezeu – de a rezista în faţa acestui val, acestor ani de chinuri, nu îmi va rândui cândva să trec prin alte suferinţe?

Teama de atunci avea să se adeverească peste ani. Dacă cineva ar considera că străinătatea este o nouă libertate şi o nouă viaţă, eu îi voi răspunde prin versurile poetului Radu Gyr: "Străină străinătate, Rai cu porţile-ncuiate Vai de cine-n poartă-ţi bate Cu răni grele, nelegate."

Prin toamna anului 1981, mă aflam în casa lui Zaharia. Purta o discuţie cu Ovidiu V., amândoi uitând pare-se că sunt şi eu acolo. Vorbeau de nişte aşa-zise isprăvi făcute în fabrica închisorii din Aiud, în timp ce se reeducau. După ce i-am ascultat mai mult timp, l-am întrebat pe Zaharia:

— Dacă voi, care v-aţi reeducat, sunteţi capabili să vorbiţi despre asemenea isprăvi, ce părere aveţi de cei care rezistau în Zarcă trăindu-şi cu fiecare zi ultimele clipe din viaţă?

Zaharia mi-a răspuns fără să delibereze:

— Este un adevăr! Voi, cei din Zarcă, aţi atins sublimul!

Pe 6 februarie 1983, Pană mi-a înmânat un volum de poezii cu dedicaţie, având grijă să adauge că, odată apărut primul volum, trebuie să-l scoatem şi pe următorul. După ce am citit "Nota asupra ediţiei" semnată de el şi am văzut ce scrie în legătură cu mine, i-am telefonat şi i-am spus că volumul II va fi scris de unul singur, adică de el, dacă, bineînţeles, va mai avea ce stoarce din memorie, pentru că pe mine nu mă va mai fura şi a doua oară. Cert este că volumul pe care îl prevăzuse Pană nu a mai apărut niciodată, din simplul fapt că sursa dispăruse şi nu mai găsise alta pe care să o exploateze.

Spiritul de negustor care predomină la macedoneni l-a îndemnat pe acest individ să înveţe limba engleză, în loc să se ocupe de alte discipline ca istorie universală, literatură, teologie sau filosofie, anticipându-i utilitatea în eventualitatea eliberării din închisoare. Chiar dacă scria versuri, acestea n-ar fi putut constitui pentru el şi asigurarea existenţei. Astfel, în timpul detenţiei, pe când Zahu Pană se ocupa să înveţe limba engleză, care i-a priit de minune în America, eu mă chinuiam să învăţ cât mai multe poezii pentru a le scoate afară, cu intenţia de a le respecta dorinţa celor care mi le încredinţaseră, de a le publica, aducându-mi, fie şi în felul acesta, o modestă contribuţie la îmbogăţirea culturii româneşti. Şi n-a fost deloc uşor.

Pentru că nu aveam voie să vorbim între noi, gardienii, care dădeau buzna în celulă, m-au prins deseori cu poezia scrisă pe pingica bocancului, plătind cu zile şi săptămâni de izolare şi carceră în Aiud. Atunci, am recurs la o altă modalitate, şi mai anevoioasă. Astfel, scriam câte o poezie pe cureaua de la pantaloni sau pe o bucată de sticlă peste care aşterneam mai întâi un strat uşor de săpun, apoi un strat subţire de DDT, după care, cu o aşchie de lemn, vârf de sârmă sau ciob de sticlă în loc de creion, scriam versurile şi, avându-le în faţă, le memoram şi mai rapid. Acest individ însă, fără pic de scrupule, a profitat din plin de buna-credinţă şi de munca mea, la acestea adăugându-se anii atât pentru memorare, cât şi pentru rememorarea poeziilor pe care căutam continuu să le reactualizez pentru a nu le uita.

Privilegiul de memora peste 10.000 de versuri în închisoare de la marii poeţi ai neamului, de a înmagazina un tezaur care, în mare parte, s-ar fi pierdut, l-am plătit din greu, cu sacrificii, cu luni de izolare, carceră, regim de Neagra sau bătăi crunte. Ştia oare domnul Pană câte am răbdat, câtă suferinţă şi foame am făcut pentru ca el să-mi fure singura mea bucurie pe care atât de greu o adunasem în ani de osândă?

O, Doamne, cât de greu şi câtă suferinţă am îndurat în acea cruntă perioadă! Mi-apar în faţă secvenţe ca într-un film de groază: "Paşii mei se pierd într-un vijelios trecut, Carpaţii prin ger şi viscol i-am trecut Şi urme de sânge-am lăsat făr' de veste Prin trecători, pe poteci şi pe creste". (Radu Gyr)

Din cele redate de Pană în legătură cu aşa-zisa mea contribuţie, se observă cu uşurinţă reaua-credinţă a lui. Cum poate fi vorba de contribuţie, când circa jumătate din cartea respectivă este, efectiv, munca mea? Dacă, repet, din 61 poezii de Radu Gyr care apar în carte, 29 sunt integral date de mine, iar din cele 32 rămase circa jumătate sunt refăcute tot de mine, mai poate fi numită "reconstituirea unor poezii de Gyr şi Crainic"? Dacă, în afară de ultimii doi mari poeţi, i-am mai pus la dispoziţie versuri de la 15 poeţi, pot fi redus doar la primii doi?!

Cât despre expresia "beneficiind de o bună memorie", este ca şi cum aceasta mi-ar fi fost livrată de o altă persoană ca să mă folosesc temporar de ea, şi nicidecum că, de fapt, m-am născut cu acest dar. Cum stăm cu această insinuare despre persoana mea, în cartea mai sus menţionată, domnule Pană? Aţi fost sincer şi drept cu dumneavoastră când aţi scris aceste lucruri, după cum am dreptul să vă întreb dacă aţi fost sincer cu idealul căruia iniţial i-aţi servit, cu neamul românesc din care faceţi acum parte şi care v-a primit la sânul lui chiar dacă dumneavoastră eraţi născut în Bulgaria? În această situaţie, nu vi se pare că aţi târât după dumneavoastră şi pe unul, şi pe altul în noroiul murdar al reeducărilor din Aiud? Dar prin faptul că aţi făcut presiuni continue asupra lui Miron Chiraleu şi Cornel Prâslea care s-au sinucis, aţi devenit sau nu autorul moral al disperatei lor hotărâri de a-şi curma viaţa?

Dacă nu i-aţi cerut neamului românesc iertare – căruia în genunchi ar fi trebuit să o faceţi, credeţi că veţi putea trece neobservat de Judecătorul Suprem?

În ceea ce priveşte exilul, care a luat notă de comportarea dumneavoastră, inclusiv cea din afara închisorii – pentru că aţi lucrat în continuare cu duşmanul neamului românesc, acesta v-a înfierat prin articole publicate în diferite ziare sau reviste. Şi pentru confirmare, am să vă amintesc de dr. Ovidiu Vuia, din Germania – poet, scriitor, publicist şi critic literar – care v-a luat în nenumărate rânduri în vârful condeiului, bunăoară în ziarul "Libertatea" din ianuarie-februarie 1987, pag. 24-25, cu "Pluguşor întârziat" şi trei epigrame adresate lui Argus – pseudonimul lui Pană din "Cuvântul Românesc", care apărea în Hamilton, Canada. Dacă Nicolae Cârjă – fratele lui Ion – a făcut acelaşi lucru în ziarul pe care îl conducea – "Acţiunea Românească" din New York, dacă Nicolae Nită, în ziarul "Libertatea", de asemenea, vă ridiculiza şi în loc de numele Zahu scria Zacuscă Pană, au mai fost şi alţi condeieri care v-au fixat ca pe un gândac, după cum scrie Topârceanu: "Să nu-ţi arunc în ochi o ştanţă Cu versuri mici, Să nu te ard de la distanţă C-un hexametru ca un bici!

Şi-apoi, în hazul galeriei, C-un vers subţire ca un ac, Pe frontispiciul veşniciei, Să te fixez ca pe-un gândac!"

M-am adresat atunci cunoscutului nostru comun prof. Univ. Ion Halmaghi, corespondent al ziarului "Cuvântul Românesc", directorului acestei publicaţii – George Bălaşu din Hamilton-Canada, apoi lui Eugen Popescu din San Diego-California, precum şi altor personalităţi care trăiau în exil.

Şi pentru ca acest lucru să nu fie trecut cu vederea, am trimis în acest sens o documentaţie celei mai mari biblioteci româneşti din exil, Biblioteca Institutului Român de Cercetări din Freiburg-Germania, cu data de 23.07.1986, primind confirmarea nr. 14.160. Apoi, încă o documentaţie Bibliotecii de la "Vatra Românească" din Jackson, Michigan, "The Romanian-American Heritage Center", din 23.09.1986, Publishing House, 1982 – ARCH IV. Documentaţiile trimise au primit număr de înregistrare, au fost publicate în gazetele bibliotecilor mai sus amintite şi am primit în scris confirmarea cu numărul, poziţia şi corpul unde au fost depuse.

Pană a reacţionat nu ca un om cu cap, ci ca unul care nu-l avea în dotare decât pentru a pune căciula pe el. La "Cuvântul Românesc", unde colaboram şi semnam sub pseudonimul Ig. Roger, el răspundea de articolele primite din SUA. Ca primă represiune, nu mi-a mai publicat unele articole, dar a inserat în acelaşi ziar două epigrame pline de otravă la adresa mea, fără a-mi da însă şi numele. Pentru că în rubrica "Efemeride" a publicat o însăilare de cuvinte şi invective la adresa mea dar tot fără să îmi dea numele, mă întreb dacă a făcut-o pentru a mă menaja sau din pură laşitate pentru a se situa în afara oricărei răspunderi.

În schimb, ani la rând, niciuna dintre acţiunile la care am luat parte sau pe care le-am condus, acelaşi Zahu Pană nu le-a inserat în "Cuvântul Românesc". Scandalizat de cele întâmplate, Eugen Popescu l-a sunat pe Zahu Pană, apoi pe George Bălaşu, întrebându-i de ce activităţile Consiliului Naţional Român din New York organizate de mine nu sunt publicate în "Cuvântul Românesc" pentru a fi cunoscute de românii din SUA şi din cele câteva ţări ale lumii unde ajunge ziarul respectiv, aşa cum procedează alte publicaţii editate în limba română, din New York, Los Angeles, Chicago sau chiar îndepărtatul Paris.

În urma celor întreprinse de Pană prin "Cuvântul Românesc", eu, care eram un vechi abonat al publicaţiei respective, am protestat pe lângă directorul ziarului şi am cerut retragerea abonamentului. Domnul George Bălaşu, după ce şi-a cerut scuze pe considerentul că nu a ştiut cui sunt adresate invectivele lui Pană, a continuat să îmi trimită ziarul până ce am fost nevoit să-l returnez.

Toţi l-au apostrofat pe Pană pentru crasa incorectitudine, dar degeaba!

Trec peste faptul că, în urma vinderii acestor cărţi, a luat o sumă importantă de bani, având în vedere că fiecare volum costa nu mai puţin de 20 $. Nu m-a interesat acest capitol şi cu multă greutate am primit doar un singur exemplar, cu următoarea dedicaţie: "Lui Grigore Caraza, adânc scormonitor al anilor de tinereţe netrăită, de unde a scos la lumină frânturi de cântec îngropat, care şi-au aflat locul în aceste pagini, alături de făuritorii marii fresce a poeziei româneşti. Cu frăţească dragoste, Zahu Pană".

După protestul meu în legătură cu publicarea cărţii, dl. Halmaghi s-a deplasat din Pittsburg-Pennsylvania, în New York, la mine acasă, şi împreună l-am întâlnit pe Pană, căruia i-a spus textual: "Zahule, rezolvă problema cu Grigore, că eşti complet vinovat!" Asemenea afronturi a mai primit şi de la alte persoane.

La pomenirea de un an de la moartea mamei mele, pe 27 mai 1983, pe când preotul Nicolae Bârsan de la Biserica "Sf. Maria" din Sunnyside-Queens anunţa acest eveniment rugând lumea să îngenuncheze, Zahu Pană oprea de la publicare un articol-remember despre mama, semnat de dr. Traian Andreescu, şi el fost deţinut politic.