*

La începutul lui noiembrie 1980, în aceeaşi perioadă când scriam la volumul "Poezii din închisori", ne-am întrunit mai mulţi foşti deţinuţi politici şi am pus baza Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Români, (AFDPR) organizaţie pe care am înscris-o ca persoană juridică la Albany, capitala statului New York. Din păcate, preşedinte a fost ales Pană. În SUA, pentru ca o organizaţie să fie recunoscută, este necesar ca membrii componenţi să se întrunească cel puţin o dată pe an într-o adunare generală. Pană, care a pus mâna pe conducerea organizaţiei, a căutat să o menţină uzând de două lucruri. Primul – mândria dusă la maximum îl îndemna să rămână în funcţia de preşedinte cât timp va trăi şi cu orice risc. Al doilea, de care mi-am dat seama puţin mai târziu, era cel de a frâna orice acţiune a celui mai pur exil, a foştilor deţinuţi politici. Din 1980 şi până în primăvara lui 2001, Pană nu a organizat decât o singură dată adunarea generală şi doar două-trei întruniri ocazionale la insistenţa mea. Văzând această atitudine a sa şi intrând în posesia mai multor date în legătură cu poziţia lui de reeducat, m-am depărtat iar, ulterior, m-am separat de el.

Eram deja în Biroul de conducere al Consiliului Naţional Român de pe continentul american, în calitate de casier, apoi am avansat secretar şi, în cele din urmă, prin alegeri, am ajuns preşedintele acestei asociaţii. Ca preşedinte, am organizat manifestaţii anticomuniste în faţa Consulatului Român, de pe 3 Avenue, colţ cu 38-39 Street Manhattan, după cum şi din faţa Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi în această calitate şi în cealaltă din cadrul Organizaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, fiind de asemenea, în Biroul Executiv. În afară de acestea, în sala de festivităţi a Bisericii Ortodoxe "Sf. Maria" din Elmhurst-Queens, lăcaş din al cărui consiliu bisericesc făceam parte şi pe care l-am reprezentat ani de-a rândul, împreună cu Liviu Butura, la congresele bisericeşti de la "Vatra Românească" Detroit, am organizat şi condus toate sărbătorile naţionale româneşti: 24 Ianuarie, 27 Martie, 10 Mai, 28 Noiembrie în acelaşi timp cu 1 Decembrie. De Ziua Eroilor în 1986, m-am deplasat în Europa împreună cu părintele Calciu şi Liviu Butura, precum şi la Alsacia, la celebrul cimitir de la Soultzmat, unde avea loc pomenirea anuală a celor peste 700 de români morţi de foame în primul război mondial, ca prizonieri la nemţi. Am reprezentat atât AFDPR, cât şi Consiliul Naţional, având onoarea deosebită de a sta în preajma familiei regale – regele Mihai, regina Ana şi prinţesa Margareta.

Toate aceste activităţi ale mele însă îi stăteau ca un ghimpe în coastă lui Pană, în aşa măsură încât evita să ia parte chiar la sărbătorile naţionale unde în prezidiu, printre alţii, lua parte şi părintele Calciu şi unde concura de fiecare dată şi regina romanţei româneşti, Mia Braia.

La manifestaţiile din faţa Consulatului, prin care ceream respectarea drepturilor românilor din ţară, libertatea preotului Calciu, încetarea dărâmării bisericilor din România sau apă caldă şi pâine pentru români, Pană nu a luat parte niciodată pentru că erau conduse de mine, deşi, în afară de presa română, de fiecare dată venea şi presa străină. A făcut totuşi o singură excepţie şi aceea doar pe jumătate. Când, împreună cu Pavel Niculescu, pastor baptist, şi Ioan Târziu, în faţa Consulatului Român din New York, am dat foc steagului sovietic în semn de protest faţă de amestecul în treburile României, Zahu Pană împreună cu un ziarist de la săptămânalul "Lumea Liberă Românească" din New York, veniţi din partea presei, au părăsit în mare grabă locul manifestaţiei, s-au urcat în maşina care era în parcare şi au demarat în viteză.

Cei care vor citi aceste rânduri vor fi tentaţi, poate, să tragă o concluzie pripită pentru că ceea ce am scris este cu patimă. Nu, voi răspunde tuturor. Am luptat toată viaţa pentru adevăr, mi-am servit toată viaţa patria cu aceeaşi seninătate cu care am privit albastrul cerului. Adevărul este unul şi trebuie să fie recunoscut.

Cât timp a fost în străinătate, până la moarte, Pană a fost elementul dizolvant al oricărei închegări româneşti, asociaţii, organizaţii, poziţii de luptă etc, etc. Aşa a contribuit – şi aş spune că fără nici o reţinere – la anihilarea Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din statul New York şi de pe continentul american. De asemenea, a subminat Consiliul Naţional Român de pe continentul nord-american. În momentul când a fost înlăturat din Consiliul bisericesc de la "Sf. Maria", a căutat să dezbine acel consiliu, să frâneze desfăşurarea serbărilor naţionale care aveau loc în sala de festivităţi a bisericii, ajungând până într-atât încât l-a determinat pe preotul paroh Nicolae Bârsan să interzică ţinerea şedinţelor CNR, precum şi a serbărilor în biserică. Ulterior, preotul a recunoscut că acest lucru i se datorează lui Pană.

Împreună cu mai mulţi cunoscuţi, am părăsit biserica datorită acestui aspect şi nu ştiu de ce preotul Bârsan şi-a anunţat ieşirea la pensie, care nu era deloc motivată. Episcopul Nathanael Pop l-a trimis atunci pe preotul Casian Fetea, care venea din partea Episcopiei conduse de episcopul Victorin şi care primea ordine directe de la patriarhul comunist de la Bucureşti.

În duminica întâi, când preotul Bârsan ni l-a prezentat pe Fetea, din biserica plină de oameni şi din curtea înţesată de enoriaşii care nu încăpeau înăuntru, s-a ridicat cineva care a cerut să nu fie primit Fetea, deoarece este comunist:

— Biserica este a noastră de la prima cărămidă, până la crucea de pe cupolă şi cui îi place să aibă preot comunist să se întoarcă în România!

Acea persoană care a vorbit în biserică, fiind şi singura care s-a opus, a fost subsemnatul. Am protestat în continuare pe lângă Episcopia de la Vatra Românească, cerând ca episcopul să vină la faţa locului. A venit într-o zi de lucru, probabil pentru a avea câţi mai puţini oameni în biserică, spunându-mi printre altele că el nu face politică şi în biserică nu se face acest lucru.

I-am răspuns că politica este arta de a guverna sau arta de a realiza posibilul – după alţii, imposibilul, este obligaţia fiecăruia de a ne apăra cetatea, iar faptul că Preasfinţia sa venise să discute cu noi nu era decât un act politic. Mergând mai departe, i-am spus că Însuşi Iisus Hristos a făcut cel mai mare act politic. A început cu 12 apostoli, cu care a propovăduit credinţa creştină, ca la această oră numărul creştinilor să se ridice la peste 2 miliarde.

Pană a sărit atunci în barca popii Fetea şi a episcopului Nathanael, ajungând mai târziu preşedintele Consiliului bisericesc, dar după un timp a fost înlocuit, având nereguli în finanţele bisericii. Văzând acest lucru, a părăsit şi barca lui Fetea şi s-a întors să lupte împotriva lui. Bătălia pe care am dus-o pentru recâştigarea bisericii a fost grea, intervenind în foarte multe rânduri poliţia. Am ajuns în cele din urmă ca, în frigul aspru al iernii, să ocupăm cu trupurile noastre primele patru trepte ale bisericii pentru a-l împiedica pe Fetea să intre în biserică, plus lumea care îl respingea de la uşă. Degeaba, pentru că episcopul Nathanael, împreună cu un parlamentar de la Washington, s-a deplasat la New York şi cu ajutorul poliţiei ne-a luat biserica. Revoltaţi peste măsură, i-am cerut episcopului şi celor doi preoţi din conducerea episcopiei care îl însoţeau să părăsească sala, ceea a ce au şi făcut.

Venea Paştele şi în săptămâna întunecată i-am scris episcopului că nu avem preot, nu avem biserică, nu am la cine mă spovedi şi împărtăşi şi toate păcatele pe care le-am făcut în timp de un an vor trece de la mine în patrimoniul spiritual al preasfinţiei sale. La această ultimă lovitură primită de românii din metropola New York-ului, Pană a trecut, în momentul cel mai greu, de partea adversă.

După ce teologul de care ne-am ocupat anterior, Valeriu Anania, a părăsit SUA, el a continuat totuşi să vină pe furiş noaptea şi să plece în zori. Întâlnirile aveau loc în casa lui V. I., din Elmhurst-Queens, din apropierea bisericii Sf. Maria. Persoana cu care se întâlnea era Zaharia Pană. Ce vorbeau, ce puneau la cale şi unde voiau să ajungă aceşti doi care făceau parte din comitetul de reeducare a Aiudului nu se ştie, dar se bănuieşte.

În ziua de duminică, 11 martie 2001, pe la ora 11.00, Zahu Pană murea luând cu dânsul un imens bagaj de date ascunse, de urzeli, intrigi, răfuieli şi planuri diabolice pe care nu reuşise să le ducă la îndeplinire.

Când mi s-a comunicat acest lucru, în micul sfeşnic pe care îl aveam sub icoana din colţ am aprins o lumânare. Timp de trei zile, până la înmormântare, mi-am pus de mai multe ori problema dacă trebuie să fiu de faţă sau nu. Poate a fost un păcat faptul că am avut îndoieli dar în ultima zi m-am dus la căpătâiul lui şi, după ce am îngenuncheat şi am sărutat iconiţa care străjuia sicriul, am şoptit:

— Te iert, te iert pentru tot ce mi-ai făcut mie ca om, dar pentru păcatele pe care le-ai făcut împotriva neamului românesc şi împotriva credinţei, împotriva idealului pe care l-ai slujit dar pe care l-ai trădat, te va ierta doar Dumnezeu!

M-am ridicat şi am părăsit încăperea mortuară unde era depus şi unde nenumărate priviri îmi urmăreau paşii.