Helene.

Pentru că nu aveam serviciu, bunul meu prieten Angelo Anghel mi-a recomandat să lucrăm împreună într-o companie cu profil electronic, din Long Island City – Queens New York, unde patronul companiei şi salariaţii erau din Extremul Orient.

După ce am stat de vorbă cu conducerea unităţii respective şi am fost acceptat, prietenul meu m-a condus în atelierul unde urma să muncesc. Nu eram specializat în domeniu dar, într-o sală mai mare, prevăzută cu multe rafturi, primeam pe o bandă radiouri, casetofoane, televizoare, monitoare pe care le verificam punându-le în priză timp de câteva ore sau chiar câteva zile. Dacă acestea erau corespunzătoare, le dădeam drumul pe o bandă care le ducea într-o altă sală, unde erau ambalate şi expediate la diferite magazine spre vânzare. Dacă nu corespundeau, le puneam pe banda opusă care le ducea înapoi în secţie.

În felul acesta, parcă mă aflam undeva în centrul Terrei, de unde luam cunoştinţă de tot ceea ce se întâmplă în lume. Aşa am aflat de dezastrul care avusese loc la Cernobâl şi, ajuns acasă, i-am comunicat imediat fratelui din Bucureşti ce se întâmplase, cu atât mai mult cu cât la televizor şi radio se anunţa că norii ucigători ajunseseră deasupra României.

În mai 1984, compania la care lucram împlinea 10 ani de activitate şi s-a organizat un banchet la care a luat parte însuşi patronul, venit din Extremul Orient special pentru această sărbătoare. La începutul festivităţii, fiecare salariat, împreună cu familia, era invitat să urce pe un podium, unde, la microfon, îşi spunea numele, profesia şi funcţia pe care o ocupa în compania respectivă.

Când mi-a venit rândul, lumea din sală m-a privit cu nedumerire şi am auzit multe voci întrebând:

— Singur?

— Numele meu este Grigore Caraza, sunt român, sunt singur – în sensul că nu am familie, dar port cu mine patria mea, România, pe care, la acest banchet, o reprezint.

În sală, s-au stârnit emoţii, s-a aplaudat îndelung, câteva blitz-uri s-au îndreptat înspre mine iar patronul care se afla în apropiere a murmurat: "Nice man!" – (Minunat om!).

Pe la sfârşitul verii, Angelo Anghel renunţă la serviciu pe motiv că era slab remunerat şi se angajă ca taximetrist. Deşi bine plătită şi preferată de foarte mulţi exilaţi, taximetria era foarte periculoasă şi grea. De multe ori, oamenii lucrau câte 18-20 ore şi dormeau pe apucate, cu capul pe volan, la fel cum s-a întâmplat şi cu Angelo.

Într-o dimineaţă, când încă nu mă trezisem, telefonul a sunat prelung şi parcă mai alarmant ca niciodată. Am sărit din pat şi, cu mâna tremurândă, am apucat receptorul. De la celălalt capăt al firului, am auzit o voce de femeie ţipând:

— A murit! A murit! A murit!

— Cine? Am întrebat năucit de somn.

— Soţul meu, Angelo Anghel!

— Cum? Când? În ce situaţie?

— Aseară, era în sudul Manhattanului şi a avut un atac de cord! A murit cu capul pe volan şi cu piciorul pe frână, maşina oprindu-se după ce s-a izbit de o alta, din faţă.

— Dar, doamnă, ieri a fost duminică. Nu l-am rugat să nu lucreze duminica?

Lângă compania mai sus amintită, era parcul Long Island City (L. I. C.), mare şi frumos, o adevărată oază de verdeaţă. Avea mai multe intrări şi în jurul acestuia erau clădiri locuite de oameni, ale căror geamuri şi uşi dădeau în parc. În acest loc atât de frumos, plin de copaci şi flori, de alei minunate şi cu o întreagă lume de porumbei şi veveriţe, luam masa de prânz, pachet adus de acasă sau de la restaurant.

Parcul îmi amintea de locurile copilăriei mele. Acolo vedeam plaiurile nemţene, Ceahlăul îmi apărea ca un uriaş în faţă iar Bistriţa murmura şopotit, mângâindu-mi urechile cu unduiri printre stâncile care i se împotriveau în cale. În jurul meu, se adunau sumedenie de porumbei, apoi, încet, păşind cu atenţie, se apropiau veveriţele, frumoase şi de o rară delicateţe. Le-am dat mâncare. La început, împărţeam pachetul cu mâncare jumătate – jumătate, dar după aceea am început să le cumpăr în fiecare sâmbătă o pungă de zece kg de orez chinezesc pe care îl împărţeam pe zile şi, în fiecare dimineaţă când plecam la serviciu, luam mai întâi mâncarea porumbeilor, apoi pe a mea.

De câte ori intram în parc, parcă o vedeam pe mama ieşind cu poala de grăunţe în curte şi strigând păsările: "Puuuiii! Pui! Pui! Pui! Pui!", după care cele în jur de o sută de orătănii se adunau împrejurul ei, nerăbdătoare să mănânce. Aşa strigam şi eu când intram în parc şi din toate părţile auzeam fâlfâit grăbit de aripi îndreptându-se spre mine. Întindeam braţele şi primii porumbei care ajungeau se aşezau în palme şi pe mâinile mele, pe umeri şi, nu de puţine ori, câte unul mi se aşeza pe cap. Era atâta blândeţe în aceste vietăţi şi atâta prietenie, încât acele zile au rămas printre cele mai frumoase din viaţa mea de hoinar, de om alungat, fără casă şi fără ţară. Deseori, eram fotografiat de către cei veniţi în parc, de secretara companiei, iar odată mi s-a spus că o astfel de imagine apăruse şi într-un ziar local.

Într-o zi, o doamnă care locuia în apropierea parcului m-a întrebat dacă am o fabrică unde prelucrez orezul sau dacă deţin pe undeva vreo plantaţie de orez. Surprinsă de răspunsul meu, m-a întrebat de unde am atâta orez, căci ani la rând mă observase cum aduc mâncare porumbeilor. I-am spus că eu cumpăr orezul. "You are crazy?!" (Tu eşti nebun?!"). Întrebarea era îndreptăţită din simplul motiv că americanul nu poate înţelege un asemenea gest care se repetă atâta vreme şi cu atâta regularitate. I-am răspuns că nu sunt nebun, că porumbeii au nevoie de mâncare şi îmi sunt foarte dragi. A plecat dând din cap ca şi când ar fi vrut să spună că, până la urmă, tot un nebun sunt.

Într-una din zile, păşind pe lângă alee, pe gazon, s-a apropiat de mine nu o făptură omenească, ci un înger. Am făcut ochii mari şi inima mi s-a umplut de bucurie. Când îngerul a fost în faţa mea, mi-a spus plin de siguranţă:

— Da' tu ştii că toate polumbelele îs a' mele?

— Nu ştiu, i-am răspuns. Mie îmi sunt tare dragi şi le dau să mănânce, dar nu-ţi iau niciuna.

— Da' pe tine te iubeşte polumbelele că stau la tine!

I-am întins mâna, am retras-o şi am întins-o din nou, cu teama că îngerul din faţa mea o să dispară. Mi-a întins însă mânuţa pe care i-am cuprins-o şi i-am sărutat-o, rugând-o să stea lângă mine, iar eu am îngenuncheat ca să fiu mai aproape de înălţimea ei.

Era într-adevăr un înger. Îmbrăcată în alb, cu părul negru, cu ochii mari şi verzi ca împrimăvărarea pădurii, iar deasupra buzei, în partea stângă, aproape de colţul gurii, avea o aluniţă. Faţa albă, ca petala de crin, era luminată de un zâmbet dumnezeiesc. Privind-o şi încărcat de o emoţie nebănuită, mi-au dat lacrimile.

— Cum te cheamă, înger frumos?

— Helene – am auzit o şoaptă ca adierea de mătase. Da' de se plângi?

— O! Nu plâng, Helene.

— Ba da! Uite, am văzut!

Şi întinzând mânuţele, mi-a şters cu palmele ei mici lacrimile care, într-adevăr, alunecau pe obraz. Mi-am acoperit ochii.

De la un geam din spatele nostru, s-a auzit o voce. Era o femeie tânără şi foarte frumoasă, pe care am bănuit-o a fi mama lui Helene. Am vorbit cu ea şi mi-a spus că este româncă iar soţul ei american. Locuiau acolo de puţin timp, urmând să meargă la Washington, de unde, iniţial, plecaseră la Rio de Janeiro, unde soţul ei lucrase o perioadă. Mi-a mai spus că Helene s-a apropiat şi s-a lipit foarte repede de mine şi că mi-o lasă în pază pentru tot timpul cât stau în parc, dar să am mare grijă de ea.

Zilnic, Helene deschidea uşor uşa care dădea în grădina unde mă aflam, păşea pe gazon cu paşi de vis, se urca pe bancă fără să o văd, îmi acoperea ochii cu mâinile ei mici şi mă întreba:

— Ghisi, sine e?

Şi cum nu "ghiseam" niciodată, îmi spunea mânioasă:

— Da' tu nu ştii sine te iubeşte?

Amândoi, cu mâinile întinse, aşteptam să vină "polumbelele" să mănânce boabele de orez din palme, însă toţi veneau la mine şi nici un afurisit de porumbel nu mergea la ea. Atunci Helene începu să plângă şi, cu mult năduf, mi-a reproşat:

— Tu volbesti cu polumbelele şi ţâţe vin la tine! şi pe mine nisi una nu mă iubeşte!

Încercam sentimentul că tot cerul se va prăbuşi asupra mea dacă n-am să reuşesc s-o împac şi s-o opresc din plâns.

— Dar, dragă Helene, tu nu vezi că nu vin la tine pentru că vrei să le prinzi?

— Şi şi dacă veau. Tu nu vei?

— Vreau şi eu dar, dacă aş încerca să le prind, toate ar zbura, fiindcă le este mai dragă libertatea.

Şi din nou umpleam mânuţele lui Helene şi-i spuneam să stea cuminte, în timp ce în gând mă rugam Maicii Domnului şi-i promiteam că aprind o lumânare duminică, la biserică, dacă măcar un singur porumbel o să vină să-i ciugulească din pălmuţă.

Când, în sfârşit, unul mai curajos i-a ciugulit din palmă orezul, Helene a ţipat, orezul i-a curs printre degete iar porumbeii au zburat! Oricum, ceva mai mulţumită, Helene mi-a spus că-mi va da şi mie nişte "polumbele", desigur, toate fiind ale ei.

— Câte? Am întrebat-o.

Avea mai puţin de doi ani şi, la întrebarea mea, m-a privit nedumerită. Mi-a arătat întâi două degete, apoi patru, cinci, trecând după aceea şi la mâna cealaltă. Văzându-mă însă nemulţumit, a căzut până la urmă la o înţelegere şi mi-a răspuns foarte clar în limba engleză:

— O. K.! Fifty-fifty! (Bine! Jumătate-jumătate!).

Într-una din zile, Helene, mai frumoasă ca niciodată, s-a apropiat tiptil de banca unde stăteam, mi-a acoperit ochii cu pălmuţele şi, după ce am "ghisit-o", s-a aşezat lângă mine.

— Helene, i-am zis, dă-mi mie aluniţa asta din colţul gurii.

— Da' de se? Nu şi-o dau!

— Helene, tu eşti frumoasă ca un înger, iar eu sunt urât ca dracul.

M-a privit îndelung, şi-a încreţit fruntea, s-a gândit şi mi-am dat seama că eu trebuie să-i explic cum e diavolul. După ce i-am spus, şi mai încruntată s-a dat jos de pe banca unde stăteam amândoi, a trecut de câteva ori prin faţa mea, m-a privit cu atenţie şi din stânga, şi din dreapta, ca în cele din urmă să-mi spună hotărât:

— Da' tu nu eşti ulât! Tu eşti fumos!

No, mi-am zis în gând, să mai îndrăznească cineva să-mi spună că sunt urât, atât timp cât un înger coborât din slăvi m-a asigurat că sunt frumos!

Umărindu-ne cu privirile de la geam, mama lui Helene a înţeles că este vorba despre ceva deosebit şi m-a întrebat ce se întâmplă. I-am spus lui Helene să meargă la ea şi să o întrebe dacă îi dă voie să-mi dea aluniţa din colţul gurii. La început, maică-sa nu prea a ştiut despre ce este vorba dar, după ce s-a lămurit, a încuviinţat acest lucru. Bucuroasă, Helene a venit la mine şi mi-a întins guriţa.

— Şi-o dau! Ia-o! Fă-te şi tu fumos!

Mama lui Helene râdea de se prăpădea, râdeam şi eu, numai Helene se uita foarte mirată la noi:

— Da' de se lâdeţi voi amândoi?

Era pe la jumătatea lui iulie 1988, ultima zi de lucru la companie şi ultima zi când o mai vedeam pe Helene cu "polumbelele" ei în parc.

La despărţire, ca şi cum ar fi presimţit ceva rău, Helene a plecat uitându-se mereu înapoi. Făcea doi paşi apoi întorcea capul şi mă privea.

Ce instinct, cine-i spunea acestui înger că este ultima dată când ne mai vedem?

— Auzi? Îmi zise Helene, şi mai vii şi eli (ieri), că eu te mai iubec pe tine.

Şi s-a dus Helene şi odată cu ea parcă tot orizontul care mă luminase până atunci s-a întunecat. Dacă ar fi ştiut ce însemna pentru mine.

Când Helene apărea în parc, totul în jurul meu devenea Paradis iar din ceruri se auzeau coruri de îngeri. Când însă nu venea iar la sfârşitul pauzei de masă trebuia să mă întorc la serviciu, mă gândeam s-o apuc aiurea, să merg pe alte străzi şi ajuns în faţa unei temniţe să bat în poartă pentru a mi se deschide.

Dacă ar fi ştiut Helene, dacă ar fi putut înţelege, la mult prea frageda ei vârstă, ce însemna ea pentru mine.

Iarna 1987-1988 a fost cumplită pe partea estică a continentului american, mai ales din zona New Yorkului înspre nord. Şcolile au fost închise pentru o perioadă şi s-a recomandat prin radio şi tv să nu fie scoşi copiii din casă pentru că zăpada va fi foarte mare iar troienele greu de străbătut.

În acea perioadă, am fost internat în spitalul Ridgewood – Queens New York timp de 18 zile. A nins continuu cu fulgi mari şi grei, zile şi nopţi la rând, până ce zăpada, pe unele locuri, a urcat până la nivelul geamurilor. Priveam ziua, priveam noaptea cum se înalţă troienele şi aşteptam parcă pe deasupra lor să văd o sanie trasă de reni şi mânată de legendarul Moş Crăciun. Ningea şi nu se mai oprea.

După ce m-am externat, m-am dus cu o raţie dublă de orez, alune şi nuci la porumbeii mei dragi şi la delicatele veveriţe. Am intrat în parc şi, ca de obicei, am început să strig:

— Puuuiii! Pui! Pui! Pui! Pui!

Am aşteptat un timp şi am repetat chemarea, dar nimeni nu-mi răspundea. Aveam sentimentul că mă aflu nu în parcul bucuriilor mele, ci într-un imens cimitir. Parcul respectiv era întrebuinţat şi ca trecere comună pentru câteva străzi deosebite. Primăria oraşului avusese grijă să facă pârtii înalte pentru a uşura traversarea, iar pereţii acestora ajungeau la nivelul frunţii sau chiar mai sus.

Am văzut atunci un lucru deosebit: din diferite puncte din zăpadă, toate în apropierea copacilor, veveriţele scoteau curioase capul afară, ciuleau urechile şi apoi, păşind pe zăpada tasată, s-au îndreptat către mine, care le ademeneam cu alune şi nuci. Erau veveriţele mele. Ştiu că numărasem vreo 35 înainte de căderea zăpezilor, iar acum doar vreo 6-7 s-au apropiat, cu oarecare neîncredere. Am scos alune şi nuci pe care mi le luau cu delicateţe din mână, făceau câţiva paşi înapoi, le luau în lăbuţe, le învârteau şi începeau să le spargă pentru a le mânca.

Îşi săpaseră un tunel pe dedesubt prin care circulau ca să-şi caute hrană. Înainte, când le strigam, veneau la mine, le arătam nuca sau aluna, întindeam piciorul şi purtam mâna cu fructul respectiv de-a lungul piciorului, de-a lungul corpului, până la nivelul ochilor mei. Cu multă atenţie, se urcau după fruct şi ochii noştri se priveau fix, de la o distanţă de mai puţin de o palmă. Îmi lua nuca sau aluna, cobora pe piciorul meu, o mânca la 2-3 metri apoi venea după alta.

În iarna aceea, veveriţele rezistaseră mult mai bine decât porumbeii. Aceştia, în timpul lipsei mele, nu au avut hrană iar adăposturile din copaci au fost nesigure, căci 40-50 de porumbei n-au mai răspuns la chemarea mea. Ba mai mult decât atât, când zăpada a început să se topească, am găsit îngheţaţi mai mulţi dintre ei. Am persistat în a-i căuta şi chema, şi încetul cu încetul au venit, le-am aruncat mâncare pe cărările care se făcuseră în parc, dar nu se mai apropiau de mine. Când înaintam înspre ei, se depărtau sau zburau. Simţeam în privirile lor un protest, o mustrare, de parcă mi-ar fi spus că din cauza mea au murit atât de mulţi. Înainte, când ajungeam în parc, zburau în jurul meu şi erau atât de numeroşi, că nici nu puteam să păşesc printre ei. Acum, parcă tot acest vis mi se destrămase şi înduram o năpastă de care nu mă făceam vinovat.

După ce am părăsit acel serviciu şi parcul atâtor amintiri frumoase, am rămas acasă câteva zile, pentru o scurtă odihnă. Într-una din dimineţi, când am trecut din dormitor în bucătărie, am observat la un geam un porumbel care parcă se uita înăuntru. Stătea pe treapta de odihnă a unei scări de incendiu cu care era prevăzut imobilul respectiv. Curios, pentru că îmi părea foarte cunoscut, m-am apropiat încet de geam şi, privindu-l, am rămas uluit. Porumbelul din faţa ochilor mei avea vârful ciocului retezat şi era unul şi acelaşi cu porumbelul din parcul L. I. C. Pentru că nu se putea alimenta, îi făceam mici cocoloaşe de pâine pe care mi le ciugulea din palmă, până se sătura. Mai greu îi era sâmbăta şi duminica, atunci când lipseam din parc şi îl găseam la începutul săptămânii aproape leşinat de foame. Cum mă găsise acest porumbel, ce instinct l-o fi adus o distanţă de circa 6 km în linie dreaptă – pentru că eu niciodată nu am parcurs această distanţă pe jos, ci numai cu autobuzul – a rămas şi rămâne pentru mine un mare mister. Am deschis geamul cu mâinile tremurânde, i-am spus să rămână pe loc şi cred că m-a înţeles. Am alergat şi i-am făcut cocoloaşe de pâine pe care i le-am întins în palmă dar nu s-a mai apropiat. Încet, încet, se retrăgea. Le-am pus atunci pe un carton şi i l-am aşezat la picioare. Le-a mâncat pe toate, până la ultimul. I-am pus apă într-o farfuriuţă, dar văzând că nu poate să bea, i-am adus într-o ceaşcă.

Parcă mi se întâmpla un lucru neobişnuit, ireal. Trebuia să ies însă din casă pentru câteva ore. I-am lăsat geamul deschis, am mai făcut cocoloaşe de pâine pe care i le-am întins pe masa din bucătărie, lângă ceaşca plină cu apă. Am tras masa sub geamul deschis, i-am spus să mănânce şi am plecat.

Când am revenit, porumbelul nu mai era iar cocoloaşele de pe masă dispăruseră şi ele. Doar câţiva fulgi rămăseseră pe locul de ospăţ ca şi cum, dintr-o deosebită corectitudine şi delicateţe, porumbelul îmi plătea festinul. Zile la rând, l-am aşteptat să revină, dar nu s-a mai întors niciodată.