Liviu Butura.

Când avionul transatlantic se apropia de continentul american, Carol Somoro, cu care decolasem de pe Aeroportul "Leonardo da Vinci" din Italia, mi-a întins un bilet cu o adresă: Liviu Butura, Seneca Avenue, Ridgewood New York, 11385.

— Acesta este bunul meu prieten şi locul unde pot fi găsit.

Nu după mult timp, l-am cunoscut pe Liviu Butura şi am constatat că este un om deosebit. Deşi cu 20 de ani mai tânăr decât mine, am comunicat foarte bine cu el de la început, potrivindu-ne atât în vorbe, cât şi în gânduri şi fapte, ne-am ataşat aproape fulgerător unul de altul şi am rămas buni prieteni.

Liviu Butura este din Ghironda-Timiş, un vajnic român care face cât mai mulţi luptători la un loc. Executase o osândă modestă, pentru că a mers cu încă vreo câţiva prieteni la Bucureşti unde, în faţa Universităţii, a scos o pancartă pe care scria "Ori libertate, ori moarte!"

Începând din anul 1984 până în decembrie 1989, chiar şi după această dată, împreună am organizat demonstraţiile din New York şi sărbătorile naţionale româneşti, am fost delegaţi ai Bisericii "Sf. Neculai" la Vatra Românească din Detroit şi am fost prezenţi la Săptămâna Câmpului Românesc din Hamilton, Canada.

Tot împreună eram şi în iunie 1986, când am întâlnit familia regală, la Soultzmat.

Atunci când, în cele din urmă, au descins regele Mihai, regina Ana şi prinţesa Margareta, aşteptam într-un punct important venirea lor. Ştiu că regele a condus maşina din Geneva până în Alsacia, ba a avut şi o pană pe care o reparase singur căpătând astfel la mâna dreaptă o mică rană, care încă mai supura puţin.

La capătul unei coloane de oameni care ţineau să-l salute pe rege, m-am aşezat şi eu. Pe rând, fiecare îşi spunea numele, apoi completa:

— Majestate, am fost ofiţer în Garda Regală.

Altul:

— Majestate, am fost medicul Casei Regale.

Altul:

— Majestate, am fost profesor la Mânăstirea Dealu.

Când, în sfârşit, hop şi eu în faţa regelui, ce să-i zic?

— Majestate, am spus, sunt Grigore Caraza şi vin din New York.

Regele m-a privit, a zâmbit şi mi-a strâns puternic mâna. Mai târziu, stând pe un platou înălţat puţin deasupra mulţimii care îl ovaţiona, locul mi-a fost stabilit de cei doi organizatori ai sărbătorii, Remus Radina şi Cicerone Ioaniţoiu, în apropierea familiei regale. Tot în apropiere, se afla şi preotul Gheorghe Calciu, sosit pentru prima dată pe acele meleaguri. Se făcea pomenirea celor 700 de ostaşi români morţi pe acele locuri, de boli şi foame în prizonierat la nemţi, în timpul primului război mondial.

Cu Liviu Butura am fost la Washington pe scările Congresului, în faţa Ambasadei Româneşti, în Canada, peste tot unde era nevoie de prezenţa noastră ca români şi luptători pentru o cauză dreaptă.

Ori de câte ori anunţam că va avea loc o demonstraţie, chemam românii la protest. Trebuie să afirm, spre părere de rău, că românii sunt dezbinaţi şi n-am reuşit niciodată să adunăm mai mult de 80 de persoane. Demonstraţiile noastre se făceau cu 30-35 de inşi, rar 60, şi pare-mi-se o singură dată am fost 80. Ungurii, polonezii sau cehii, când făceau o demonstraţie, veneau din toate părţile, chiar şi de la mari distanţe, umpleau străzile, aşa încât poliţia cerea ajutoare pentru dublarea sau triplarea pazei iar circulaţia era dirijată pe alte artere. Se adunau circa 2.500-3.000 şi chiar peste 3.000 de persoane, iar când începeau să scandeze lozinci răsuna o bună parte a oraşului.

În vara anului 2000, a fost o demonstraţie cubaneză împotriva lui Fidel Castro, fiind condusă de însăşi fata acestuia care se afla în exil. Atunci, s-au adunat circa 4.000 de cubanezi. La o mică distanţă de ei, făceam şi noi, bieţii români, o demonstraţie cu doar 40 de persoane. Pentru că demonstraţia noastră s-a terminat mai devreme cu jumătate de oră, câţiva dintre noi am trecut în grupul cubanezilor. I-am privit şi m-a cuprins o adâncă tristeţe. Biata insulă latină – un miracol, înconjurat de puhoiul slav!

Toate acţiunile româneşti desfăşurate în incinta bisericii au fost susţinute financiar integral de mine şi Liviu Butura. Imediat după terminarea slujbei religioase, pentru a nu pierde oamenii care, flămânzi fiind, s-ar fi îndreptat înspre casă, împreună cu Liviu le ofeream celor 80-100 de persoane care rămâneau la serbare o gustare, un pahar de ţuică şi un pahar de vin. La fel, din banii noştri, duceam în portbagajul maşinii gustări, sucuri şi apă minerală în faţa Consulatului Român, unde aveau loc manifestaţiile, pentru că acestea durau şi ore în şir.

Şi aşa s-au scurs ani lungi departe de ţară, dar în apropierea multor camarazi de închisoare politică din România, cu Liviu Butura însă am dus în această perioadă greul exilului în slujba neamului nostru care stătea parcă pironit în cuie.