Oratoriul Sf. Iosif din Montreal.

Plecasem cu bunul meu prieten Liviu Butura spre nord şi, după şapte ore de drum, am trecut în Canada, unde trebuia să ajungem la superba Catedrală Notre Dame de Montreal care rivalizează cu Notre Dame de Paris. Trebuie spus că acest obiectiv depăşeşte orice imaginaţie şi orice lucru care ar putea fi adăpostit pe Terra.

În catedrala Notre Dame de Montreal încercam sentimentul că, printr-o minune, am fost rupţi de pământ anume ca să plutim undeva într-o lume paradisiacă. Am îngenuncheat peste tot până ce am ajuns în faţa Altarului. Acolo am trăit un sentiment cu totul deosebit, ca şi cum m-aş fi aflat într-o baie de orbitoare lumină, într-un rai pe care nici pana măiastră a celui unui mare povestitor nu l-ar putea defini. Eram ameţit de atâta azur şi frumuseţe desăvârşită, încât aveam senzaţia că este suficient să întind mâna şi să ajung la Porţile Raiului.

Mai mulţi ani la rând am vizitat Montrealul, această superbă insulă îmbrăţişată de fluviul Sfântul Laurenţiu (Fleuve St. Laurent) care, continuându-şi cursul înspre Atlantic, mai străbate câteva locuri minunate, primul fiind Quebec. După toate calculele mele, Quebec este unul dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii pe care le-am vizitat în Europa, America, Africa şi Asia. Continuând cursul apei, fluviul mai sus amintit întâlneşte la o distanţă de circa 25 km de Quebec superba biserică Sf. Ana de Beaupré (St.

— Anne-de Beaupré).

Începând de dimineaţă, împreună cu Liviu am avut tot felul de ghinioane, ca şi cum cineva ne-ar fi stat continuu în cale. Când, în sfârşit, am ajuns la poalele acestui măreţ locaş de rugăciune, nori grei şi ameninţători se adunau deasupra noastră. La Oratoriu se putea ajunge cu maşina, dar erau şi trei rânduri de scări. Cele din mijloc erau din lemn, iar cele laterale din ciment, iar vizitatorul care voia să intre pentru a se închina urca pe una din aceste scări şi apoi cobora pe cealaltă. Cele 101 trepte de lemn erau destinate celor care doreau să urce în genunchi şi să spună la fiecare treaptă "Tatăl nostru".

Când am ajuns la trepte, a început să plouă. Şi eu şi Liviu ne-am privit muţi, fără să mai zicem ceva. În sfârşit, m-am adresat prietenului meu:

— Liviu, nu ştiu dacă ai realizat că drumul de astăzi ne-a fost presărat de multe neajunsuri. Parcă cineva a încercat să ne împiedice să ajungem în acest loc. În afară de acel "cineva" care ne-a fost potrivnic în tot cursul dimineţii, acum parcă şi natura ne stă duşman în cale. Ce zici, înfruntăm ploaia? Urcăm în genunchi pe treptele din lemn?

Liviu n-a ezitat nici o clipă:

— Urcăm, Grigore!

Am îngenuncheat, ne-am închinat şi am început să urcăm sub ploaia care se revărsa peste noi, rostind pe fiecare treaptă rugăciunea domnească.

După 65 de minute am ajuns la Oratoriu care, de această dată, avea semnificaţia atingerii celui mai înalt pisc din Himalaya. Ne-am trezit amândoi îmbrăţişaţi şi mulţumind Lui Dumnezeu. Deşi mă plouase, nu-mi era frig deloc şi am constatat că părul capului îmi era uscat, la fel spatele şi cămaşa pe dinăuntru, doar partea dinafară a acesteia fiind udă.

Oratoriul St. Josef avea circa 600-700 de candele, dispuse în amfiteatru, una lângă alta. Ajunşi acolo, oamenii introduceau într-un dispozitiv special tot atâtea monede câte candele doreau să aprindă. Cred că am aprins atunci 20-25 de candele şi ştiu că mă podidiseră lacrimile şi parcă nu mă mai puteam opri. Cu Liviu s-a întâmplat la fel.

În faţa acestui ocean de candele, sunt patru colonade care susţin parcă bolta, prevăzute cu nişte intrânduri, ca un fel de strane. În fiecare din acestea este expus un număr impresionant de cârje, cadre, scaune cu rotile şi alte accesorii de susţinere, toate lăsate de acei bolnavi care, după ce au urcat în genunchi cele 101 trepte, au fost descătuşaţi, eliberaţi de orice boală, complet vindecaţi. Am numărat în jur de 480 astfel de obiecte. În ceea ce mă priveşte, ani la rând, de câte ori am ajuns la Montreal, urcând în genunchi aceste trepte, mi-am pus în gând câte o dorinţă care, ulterior, s-a realizat de fiecare dată. Mărturisesc acest lucru cu mâna pe inimă şi în faţa Lui Hristos Însuşi.

Nu mă voi opri prea mult la dimensiunile acestui Oratoriu care sunt impresionante, vreau doar să mai adaug că, pornind din curte spre acest deal Mont Royal, pe ambele părţi ale urcuşului este redat calvarul Lui Iisus pe drumul Golgotei, respectiv cele 14 popasuri, din care 3 căderi sub cruce. Toate sunt sculptate în marmură, la mărime naturală, de o frumuseţe divină, încât privindu-le îţi plâng şi ochii şi sufletul.

La întoarcere, pe autostrada care leagă Montrealul de Quebec, maşina rula în viteză năucitoare, asemenea unui condor aflat în picaj. Strada este dreaptă şi-ţi dă impresia unei raze de soare care, urmând aceeaşi traiectorie, se pierde undeva în infinit. Liviu apăsa pe accelerator şi circa 15-20 minute cadranul vitezometrului a arătat 140 km/h. Amândoi ne simţeam tare bine, era o căldură plăcută şi o tihnă binefăcătoare ne împlinea din ce în ce mai mult trăirea.

— Liviu! I-am zis la un moment dat, văzând că acul vitezometrului se blocase la 140. Eu nu mai am nimic de pierdut în viaţă, pentru că am pierdut totul!

— Nici eu, Grigore! Îmi răspunse Liviu, dar înţelegând despre ce este vorba a redus viteza treptat, până ce a ajuns la 100 km/h. Abia atunci n-am mai auzit ţiuitul din urechi care persistase tot timpul cât viteza era atât de mare.

La Quebec, am străbătut pe jos mai multe artere ţinând pălăria în mână, încercându-mă sentimentul că un oraş de această înălţime poartă în el un grad de sfinţenie. Fluviul St. Laurenţiu, cu măreţia şi porturile care îl mărginesc şi cu sunetul instrumentelor la care cântau citadinii peste tot – străzi, boschete, parcuri – dădeau oraşului o înfăţişare de oraş de vis.

Ne-am continuat drumul pe şoseaua care merge paralel cu fluviul, ca la 25 km să întâlnim Mânăstirea St.

— Anne-de Beaupré, de tulburătoare măreţie şi frumuseţe. În rotonda din incinta acestei biserici, pe nişte scări în spirală, se ajunge într-o încăpere semiobscură, tot rotundă, mărginită de un parmaclâc – o măsură de protecţie pentru vizitatorii care trebuie să vizioneze, aproximativ o oră, imagini cu Naşterea, Viaţa lui Iisus, Crucificarea, Învierea şi Înălţarea la cer.

Aplecat peste acest parmaclâc, priveam uluit la imaginile în mărime naturală dispuse în cele 360 de grade. Începând de la primul grad şi până la ultimul, într-o încăpere uriaşă, se putea vedea în mărime naturală Viaţa Lui Iisus, începând chiar cu apariţia acelei stele pe cer şi cei trei crai care s-au călăuzit după ea ca să ajungă la Pruncul Sfânt. Continuă cu copilăria Lui Iisus – atât cât se cunoaşte, alegerea celor 12 apostoli şi propovăduirea Cuvântului Lui Dumnezeu. Urmează judecarea şi condamnarea la moarte, Crucificarea şi se termină cu Învierea şi Înălţarea Domnului. Această ilustră operă, unicat în lume, a fost realizată de un grup de maeştri germani, aduşi din Europa la începutul sec. al XX-lea. În tot acest timp cât am avut în faţă drumul vieţii Lui Iisus, cât am trecut sub priviri aceste trăiri ale Mântuitorului, m-am transferat parcă din timpul de faţă în urmă cu 2000 de ani şi parcă de acolo luam parte la întreaga viaţă şi, în mod special, la ultimele momente prin care a trecut Mântuitorul.

Ieşind din această splendidă frescă, am zărit o mică mânăstire, la care, ca să ajungi, parcurgi acel drum înspre Golgota, presărat cu cele 14 popasuri ale lui Iisus, la fel de frumos realizate ca şi cele de pe Muntele Mont Royal, de la Oratoriul St. Josef.

Descoperindu-mă, mi-am îndreptat privirile către cer, în rugă de recunoştinţă şi iubire:

— Îţi mulţumesc Doamne că, în urma unei lungi nopţi de beznă prin care am trecut, mi-ai făcut parte şi de bucurii, m-ai trecut şi prin această lumină orbitoare de care, poate, nu sunt vrednic. Îţi mulţumesc! Îţi mulţumesc, Doamne!