De Ziua Crucii, la Aiud.

Pe la sfârşitul lunii august 1997, împreună cu soţia mea aterizam pe Aeroportul Otopeni, veniţi din New York. De la Bucureşti, am închiriat o maşină şi am plecat înspre Piatra Neamţ, apoi la mânăstirile din judeţ şi cele din Bucovina. În ziua de Înălţarea Sfintei Cruci, 14 septembrie, eram deja la Aiud pentru a lua parte la pomenirea anuală care se ţinea la monumentul ridicat la Râpa Robilor, pe locul unde este cimitirul fără cruci al deţinuţilor politici din temniţa Aiudului. Cu noi, mai era şi bunul meu prieten Neculai Popa.

Din poarta nr. 1, se formau grupuri de 30-35 de persoane care vizitau temniţa, fiind conduse de câţiva gardieni sau chiar de un ofiţer. Mai întâi, o hală care a fost lucrată de ing. Gheorghe Jijie în timp ce era deţinut politic, apoi fabrica, Zarca şi, în cele din urmă, Celularul.

Ajungând în Zarcă şi urcând la etaj, am cerut gardienilor şi ofiţerului care ne conduceau să ne deschidă câteva uşi. Le-am explicat soţiei mele şi foştilor colegi de închisoare că, din cele 70 de celule cât are Zarca, în 8 ani am stat aproximativ în 20, amintindu-mi şi de numele câtorva dintre cruzii gardieni pe care îi avusesem supraveghetori pe coridor, în timpul reeducărilor din 1960-1964.

Pomenind numele gardianului Pavel Moldovanu, am observat că ofiţerul de lângă mine s-a schimbat la faţă.

— Fiţi amabil, mă numesc Grigore Caraza, i-am spus. Care este numele dumneavoastră?

— Moldovanu, mi-a răspuns oarecum stingher.

— Nu cumva şi Pavel?

— Da.

— Sunteţi feciorul gardianului Pavel Moldovanu de care am amintit acum?

Răspunsul a fost o înclinare afirmativă din cap, în timp ce 3-4 paznici care erau la faţa locului mă priveau cu multă atenţie.

— În cazul acesta, domnule Moldovan, vă rog să-i transmiteţi tatălui dumneavoastră că sunt acelaşi Grigore Caraza care, în timpul reeducărilor din perioada 1960-1964, a locuit în aceste celule. M-am numărat printre cei care au refuzat reeducarea şi am făcut multă izolare din cauza dumnealui. Sunt acelaşi Grigore Caraza care, în perioada 1970-1977, a stat în această Zarcă tot ca deţinut politic, Moldovanu dovedind aceeaşi răutate feroce de paznic. Din cauza dumnealui, în luna iunie 1977 am făcut greva foamei timp de 10 zile, în celulele de izolare construite special încă din perioada reeducărilor 1960-1964. Am cerut ofiţerului politic Gheorghe Lazăr şi ofiţerului de secţie Biro să comunice la Bucureşti că nu voi renunţa la grevă până când cineva din Ministerul de Interne nu va veni la faţa locului. În a 9-a zi de greva foamei, s-a deplasat din Bucureşti, îmbrăcat în civil, col. Moise, inspector şef al închisorilor pe ţară. Împreună cu comandantul închisorii de atunci, col. Volcescu, şi ofiţerul politic mr. Lazăr, a venit în celulă la mine, sugerându-mi să încetez greva. Au venit şi a doua zi, adică în ziua a zecea. Văzând că am intrat în 11-a zi de grevă a foamei şi nu renunţ, de abia atunci s-au hotărât să îmi dea satisfacţie.

Mai aminteşte-i tatălui dumitale de un anume deţinut politic Suditu, de loc din Buzău, grav bolnav, care locuia în ultima celulă de dincolo de WC. Gardianul Pavel Moldovanu era de serviciu când, de la ora 23.00, până dimineaţa, în jur de ora 4.00, colegii de celulă ai acestui om au bătut continuu în uşă cerând ajutor pentru un muribund. Acest Pavel Moldovanu, care trecea pe la "spion" cam din 10 în 10 minute urmărindu-ne toate mişcările, în acea noapte nu a "auzit" timp de 5 ore bătăile din uşă, până când Suditu şi-a dat duhul.

Şi mai spune-i tatălui dumitale că, în Chicago-SUA, s-a publicat o carte despre crimele săvârşite în temniţele din România în timpul comunismului. Numele de Pavel Moldovanu este trecut la locul cuvenit iar eu am prefaţat această carte. Dacă tatăl dumitale va fi curios să o vadă, i-o pot pune la dispoziţie.

După ce vizita noastră în temniţă s-a terminat şi ne îndreptam spre ieşire, l-am văzut pe ofiţerul Pavel Moldovan stând de vorbă cu un ofiţer superior, despre care am aflat că ar fi ofiţerul politic şi că-l ceartă pentru că a dat curs discuţiei pe care am avut-o cu el în Zarcă.