4

Şabelski, apoi Anna Petrovna.

ŞABELSKI (intră râzând cu hohote): Pe cinstea mea, omul ăsta nu e un escroc de duzină! E un filozof sadea, un virtuoz al gândirii! Ar trebui să i se ridice un monument! Auzi dumneata, să cumulezi în propria ta persoană toată pleava societăţii contemporane sub toate aspectele ei! Să fii totodată şi avocat, şi doctor, şi tarabagiu, şi cămătar! (se aşază pe ultima treaptă a terasei) Şi culmea e că, după câte ştiu, n-a terminat nicio şcoală… Ce lepădătură genială ar fi ieşit din el dacă şi-ar fi însuşit o brumă de cultură, niscaiva ştiinţe umanitare! Auzi, cică „Dumneata într-o săptămână poţi avea douăzeci de mii de ruble. Ai un atu imbatabil în mână – titlul dumitale de conte. (râde cu hohote) Orice femeie cu zestre te ia cu ochii închişi…”

(Anna Petrovna deschide fereastra şi se uită afară)

ŞABELSKI: „Vrei, zice, să te însor cu Marfuşa?” Qui est-ce que c’est ⁱⁱ , Marfuşa? Ah, da, trebuie să fie Balabalkina sau Babakalkina… cum naiba i-o fi spunând, aia cu mutră de spălătoreasă.

ANNA PETROVNA: Dumneata erai, conte?

ŞABELSKI: Ce s-a întâmplat?

(Anna Petrovna râde)

ŞABELSKI (cu accent evreiesc): Şi di ci, me rog, râdeţi dumneavoastră?

ANNA PETROVNA: Mi-am amintit de o frază a dumitale, spusă la prânz. Mai ţii minte cum vine? „Hoţul iertat, calul”… zău c-am uitat-o.

ŞABELSKI: Ovreul botezat, hoţul iertat, calul cu buboaie – nu fac o leţcaie.

ANNA PETROVNA (râzând): Răutăcios mai eşti! Nu poţi spune un calambur fără să înţepi. (după o scurtă pauză, pe un ton serios) Zău, ţi-o spun fără glumă, eşti un om foarte rău. Îi plictiseşti şi-i înspăimânţi pe cei din preajma dumitale. Toată ziua, bună ziua, umbli morocănos, bombănind, pe toţi îi vezi şnapani şi ticăloşi. Recunoaşte cinstit – ai găsit cândva, în viaţa dumitale, un cuvânt bun pentru cineva?

ŞABELSKI: E un interogatoriu?

ANNA PETROVNA: Gândeşte-te numai, de cinci ani trăim sub acelaşi acoperiş şi n-am auzit o dată să vorbeşti despre cineva fără răutate. Ce ţi-au făcut oamenii? Oare crezi într-adevăr că eşti mai bun decât toţi ceilalţi?

ŞABELSKI: Câtuşi de puţin. Sunt la fel de ticălos şi porc ca toţi ceilalţi. O zdreanţă şi o acritură de om. Îmi dau singur cu pumnii în cap. Ce sunt eu? Cine sunt? Am fost pe vremuri un om bogat, liber, aş putea spune fericit, şi acum ce-am ajuns?… Un parazit, un lingău, un bufon fără căpătâi. Mă înfurii, mă indignez, detest, iar ceilalţi se uită la mine şi râd. Dacă râd la rându-mi, toţi clatină din cap a compătimire, cică s-a scrântit moşneagul… De cele mai multe ori însă nimeni nu mă aude şi nu mă bagă în seamă…

ANNA PETROVNA (calmă): Iar ţipă…

ŞABELSKI: Cine ţipă?

ANNA PETROVNA: Cucuveaua. Ţipă în fiecare seară.

ŞABELSKI: Las-o să ţipe. Mai rău decât acum ce poate să mai fie? (dezmorţindu-şi trupul) Ehe, dragă Sarra, ia să câştig vreo sută-două de mii, atât m-aţi mai vedea voi pe aici. V-ar arăta el, moşneagul, ce ştie! Aş pleca din văgăuna asta blestemată, aş fugi de această pâine străină şi nu mi-ar mai călca piciorul pe aceste coclauri până la judecata de apoi…

ANNA PETROVNA: Şi ce-ai face dacă s-ar întâmpla să câştigi cu adevărat?

ŞABELSKI (căzând pe gânduri): Mai întâi şi întâi aş pleca la Moscova să aud tarafurile de ţigani. Apoi… apoi m-aş duce învârtindu-mă drept la Paris. Mi-aş închiria o casă, aş umbla la biserica rusească…

ANNA PETROVNA: Şi?

ŞABELSKI: Aş sta cât îi ziulica de lungă la mormântul soţiei mele şi m-aş gândi la ale vieţii valuri. Aş sta aşa zile şi săptămâni în şir, până când mi-aş da duhul… E îngropată la Paris nevastă-mea, ştii?…

(pauză)

ANNA PETROVNA: Ce plictiseală! Ce-ar fi să cântăm duet? Eşti de acord?

ŞABELSKI: Bine, pregăteşte notele.