5

Şabelski, Ivanov şi Lvov.

IVANOV (apărând pe alee alături de Lvov): Dumneata, prietene, ţi-ai terminat facultatea abia anul trecut. Eşti încă tânăr, plin de energie, pe când eu am împlinit treizeci şi cinci de ani. Prin urmare am dreptul să-ţi dau sfaturi. Ascultă-mă ce-ţi spun – nu te însura niciodată cu o ovreică, cu vreo psihopată, sau cu o pedantă preţioasă… Alege-ţi o mediocritate, şi încă una dintre cele mai şterse, fără culori ţipătoare, fără pretenţii. În general, construieşte-ţi întreaga viaţă după un anume calapod. Cu cât fondul e mai cenuşiu şi mai monoton, cu atât e mai bine. Drăguţule, nu te pune în beţe cu miile de oameni din jurul tău, nu te lupta cu morile de vânt, nu te da cu capul de toţi pereţii, că-i în zadar… Păzească-te sfântul de gospodării model, de şcoli „cum nu s-au mai văzut”, de toasturi avântate… Închide-te în propria-ţi carapace şi îndeplineşte-ţi până la capăt micul şi neînsemnatul tău rost dat de Dumnezeu… Crede-mă, e mult mai bine aşa, mai cinstit şi mai sănătos. Ah, de-ai şti cât de obositoare şi de chinuitoare e viaţa pe care am trăit-o eu! Câte greşeli, câte nedreptăţi, câte absurdităţi! (zărindu-l pe conte, iritat) Zău, unchiule, stai întotdeauna ca un spin în ochii omului, nu-l laşi să schimbe o vorbă cu cineva!

ŞABELSKI (cu o voce tânguitoare): N-au loc de mine, dracu să mă ia! Peste tot sunt de prisos! (sare în picioare şi intră în casă)

IVANOV (strigând după el): Stai, unchiule, n-am vrut să te jignesc! (lui Lvov) Ei poftim, mă întreb acum, pentru ce l-am ofensat? Mi-s nervii zdruncinaţi, asta e. Trebuie să întreprind ceva, să fac ceva…

LVOV (enervat): Nikolai Alexeevici, te-am ascultat până acum şi… iertat să-mi fie, am să-ţi vorbesc fără ocol. În vocea dumitale, în intonaţia, fără a mai vorbi de cuvintele pe care le rosteşti, e atâta egoism şi atâta cruzime, încât mă sperii. Un om apropiat, un om care te iubeşte, se prăpădeşte cu zile tocmai pentru că e alături de dumneata, pentru că te iubeşte, iar dumneata… dumneata poţi să stai indiferent, să umbli de colo până colo, să mai dai sfaturi şi să faci pe ipocritul… N-am cum să mă exprim, căci n-am darul vorbirii, dar… dar, cinstit ţi-o spun, îmi eşti profund antipatic!…

IVANOV: Se prea poate, se prea poate… Dumneata, stând deoparte, poate vezi mai bine lucrurile… S-ar putea să mă vezi în adevărata lumină… Da, cred, sunt convins că-s foarte vinovat, foarte… (ascultă) Mi se pare că a tras trăsura la scară. Mă duc să mă îmbrac… (porneşte spre casă, dar se opreşte la mijlocul drumului) Dumneata, doctore, nu mă simpatizezi şi nici nu ascunzi acest lucru. Asta îţi face cinste, să ştii, îţi face cinste… (intră în casă)

LVOV (singur): Ce caracter afurisit! Iar am pierdut ocazia să-i spun tot ce-aveam pe inimă… Nu pot vorbi cu el liniştit! Cum deschid gura şi scot o vorbă, simt că mă sufoc, mă apasă ceva aici (duce mâna la piept), se răsuceşte ceva, limba mi se usucă în gură. Îl urăsc din tot sufletul pe acest Tartuffe, pe acest escroc cu toată parada lui de sentimente… Poftim, dumnealui pleacă… Biata lui soţie nu visează decât un singur lucru: să stea măcar o seară lângă ea, el este toată viaţa ei, îl imploră ca pe un Dumnezeu, iar dumnealui… dumnealui nu poate… dumnealui se sufocă acasă. Dacă ar rămâne o singură seară cu dânsa, şi-ar trage de urât un glonţ în tâmplă. Sărăcuţul de el… îi trebuie libertate, ca să pună la cale vreo nouă mârşăvie… Ştiu, domnul meu, de ce-ţi sfârâie dumitale călcâiele în fiecare seară după Lebedevii ăştia! Ştiu, ştiu!