6

Lvov, Ivanov, în palton, cu pălăria pe cap, Şabelski şi Anna Petrovna.

ŞABELSKI (ieşitul din casă împreună cu Ivanov şi cu Anna Petrovna): La urma urmei, Nicolas, e neomenos ceea ce faci! Îţi iei tălpăşiţa în fiecare seară, iar pe noi ne laşi aici să murim de urât. Am început să ne culcăm pe la opt, odată cu găinile. Asta-i viaţă? Şi de ce, mă rog, tu ai dreptul să pleci şi noi nu? De ce?

ANNA PETROVNA: Lasă-l, lasă-l în pace, conte, să plece!…

IVANOV (soţiei): Aniuta, ştii bine că nu pot să te iau cu mine. Eşti bolnavă, şi după asfinţitul soarelui n-ai voie să ieşi din casă. Uite, întreabă-l şi pe doctor. Doar nu eşti un copil ca să nu pricepi atâta lucru… (contelui) Şi tu ce să cauţi acolo?

ŞABELSKI: Aş pleca oriunde, şi la dracu-n praznic, şi-n gura crocodililor, numai să nu rămân aici. Mor de urât! M-am tâmpit de plictiseală! Tuturor li-i lehamite de mine. Tu mă laşi acasă cu ea ca să-i ţin de urât, şi eu am dat-o gata, am îmbolnăvit-o mai rău!

ANNA PETROVNA: Lasă-l în pace, conte, lasă-l să plece. I-o fi mai vesel acolo.

IVANOV: Ania, ce înseamnă tonul acesta? Ştii doar că nu mă duc acolo să mă distrez! Trebuie să vorbesc cu ei în legătură cu poliţa…

ANNA PETROVNA: Nu înţeleg de ce te justifici în faţa mea! Pleacă, doar nu te opreşte nimeni!

IVANOV: Fraţilor, să nu ne sâcâim unii pe alţii! Oare nu se poate fără asta?

ŞABELSKI (cu voce plângăreaţă): Nicolas, iubitule, te implor, ia-mă cu tine. Printre escrocii şi proştii de acolo poate am să mă mai înveselesc şi eu. Ştii doar că de la Paşti n-am mai fost nicăieri!

IVANOV (iritat): Bine, bine, te iau! Ah, cum mi s-a urât de voi toţi!

ŞABELSKI: Zău? Merci şi pentru asta… (îl ia vesel la braţ şi-l trage mai la o parte) Pot să-mi pun pălăria ta de paie?

IVANOV: Poţi s-o pui, numai grăbeşte-te!

(contele dă buzna în casă)

IVANOV: Ah, cum mi s-a urât de voi toţi! Dar… vai, Doamne, ce vorbesc! Ania, iartă-mă, am început să folosesc faţă de tine un ton imposibil. Niciodată nu mi s-a mai întâmplat asta! (pauză) Ei, cu bine, Ania, trebuie să plec. Mă întorc pe la unu.

ANNA PETROVNA: Kolea, dragul meu, rămâi acasă!

IVANOV (neliniştit): Porumbiţa mea dragă, comoara mea, nefericita mea copilă, te implor, nu mă împiedica să plec serile de acasă. E crud poate ceea ce fac, e nedrept, dar îngăduie-mi să fac această nedreptate! Acasă mă apasă pereţii! Îndată ce asfinţeşte soarele, plictiseala îmi otrăveşte sufletul, mă macină urâtul. De unde vine starea asta nu mă-ntreba, nu ştiu. Plictiseală aici… pleci la Lebedevi – plictiseală şi acolo, ba poate încă mai cumplită… Te întorci acasă – dai iarăşi de ceea ce ai lăsat, şi uite-aşa toată noaptea… Îţi vine să-ţi iei câmpii, nu alta!…

ANNA PETROVNA: Kolea… te rog, rămâi! O să stăm de vorbă amândoi, cum făceam înainte. O să cinăm împreună, apoi o să citim… Am învăţat cu Bombănilă al nostru o mulţime de duete, ca să le cântăm pentru tine… (îl îmbrăţişează) Rămâi, Kolea! (pauză) Nu te-nţeleg, dragul meu. În ultimul an nu te mai recunosc. Ce-i cu tine?

IVANOV: Nu ştiu, nu ştiu…

ANNA PETROVNA: Kolea, de ce nu vrei să mă iei cu tine, să petrecem serile împreună?

IVANOV: Dacă ţii atât de mult, pot să-ţi spun. E poate crud din partea mea, dar totuşi e mai bine aşa… Când mă apucă urâtul, eu… eu încep să nu te mai iubesc. Fug şi de tine ca şi de ceilalţi. Într-un cuvânt, Ania, simt nevoia să plec de acasă.

ANNA PETROVNA: Te apucă urâtul, zici? Înţeleg, înţeleg… Ştii ceva, Kolea? Încearcă să faci ca mai înainte: să cânţi, să râzi, să te superi… Rămâi acasă, o să râdem amândoi, o să bem vişinată, şi o să-ţi alungăm urâtul cât ai bate din palme. Dacă vrei, am să-ţi cânt… Sau o să ne aşezăm amândoi în biroul tău, pe întuneric, aşa cum făceam odinioară, şi tu ai să-mi vorbeşti despre tine, despre urâtul care te apasă… Ai ochii atât de trişti! Am să privesc în ei şi am să plâng… O să ne fie mai uşor amândurora… (râde printre lacrimi) Mă întreb, Kolea, cum se poate – florile revin cu fiecare primăvară, dar bucuria niciodată? Se poate să fie aşa?… Haide, haide, dragul meu, pleacă, nu te mai reţin…

IVANOV: Mai bine roagă-te pentru mine, Ania! (pleacă, se opreşte în loc şi cade câteva clipe pe gânduri) Nu, nu pot! (pleacă)

ANNA PETROVNA: Pleacă, pleacă, dragul meu… (se aşază în faţa mesei)

LVOV (umblând de colo-colo pe scenă): Anna Petrovna, trebuie să respecţi o dată pentru totdeauna această regulă: cum s-a făcut ora şase, intri în casă şi nu te mai mişti de acolo până dimineaţa. Aerul umed al serii îţi face rău.

ANNA PETROVNA: Să trăiţi, am înţeles!

LVOV: Vorbesc serios.

ANNA PETROVNA: Iar eu n-am chef să fiu serioasă. (tuşeşte)

LVOV: Poftim, ai şi început să tuşeşti…