4.

Dar nici împăratul nu era cu totul liniştit (lucru firesc pentru un om, care altfel încredinţa totul în mîinile lui Dumnezeu). Se temea ca în această adunare amestecată să nu pună vreunii iarăşi la cale o lovitură neaşteptată, grozavă, împotriva lui. Dar s-a întărit cu gînduri mai încurajatoare şi, gata de luptă, şi-a început discursul către ei (aceştia stăteau mai tăcuţi ca peştii, ca şi cum ar fi avut limba tăiată): „Voi ştiţi, le-a spus el, că Diogenes nu a avut niciodată nimic de îndurat din partea mea. Căci nu eu i-am luat tatălui său conducerea acestei împărăţii, ci un altul, şi nici nu i-am pricinuit niciodată vreun rău sau vreo suferinţă. Cînd împărăţia, prin voinţa Domnului, a trecut în mîinile mele, nu numai că i-am apărat pe el şi pe fratele său Leon, dar i-am îndrăgit şi m-am purtat cu ei ca şi cum ar fi fost proprii mei copii. Totuşi, am aflat adeseori, că Nikephoros uneltea împotriva mea şi de fiecare dată l-am iertat. Deşi nu se îndrepta, îl lăsam şi treceam peste cele mai multe din jignirile pe care mi le aducea, gîndindu-mă că nimeni nu i le încuviinţa; şi astfel, nici una din dovezile mele de bunăvoinţă faţă de el nu i-a putut schimba firea ascunsă; ca recunoştinţă pentru toate, el a hotărît moartea mea”.