Pierre Corneille – veacul, omul şi opera sa

Îndeobşte, criticii şi istoricii literari din patria lui Corneille şi Molière şi Racine au înglobat de prea îndelungă vreme şi continuă încă a mai îngloba şi acum pe toţi marii scriitori, poeţi şi dramaturgi, pe toţi marii filosofi, moralişti şi nemoralişti ai veacului al XVII-lea, de-a valma, sub o singură etichetă.

Un soi de fişă comună şi foarte expeditivă, de tranzit în grup la posteritate, sub căpitănia unui şef de echipă proclamat din oficiu şi recunoscut fără cârtire: „Făuritorii clasicismului francez, clin gloriosul secol al Regelui Soare."

Cu majuscule, bineînţeles, pentru Regele-Soare, nu pentru marii şi incomparabilii creatori; ca şi cum. de la gloriosul astru ar fi primit toţi căldura şi lumina, asemenea unor umili sateliţi. Ca şi cum prin el, numai prin generosu-i suflu, s-ar fi învrednicit toţi să făurească şi să lase moştenire peste veacuri tezaurul atâtor opere nemuritoare patriei lor, poporului lor şi culturii universale. Viitorului şi omenirii întregi.

Nimic mai arbitrar. Nimic mai schematic gândit şi spus. Nimic mai neistoric generalizat. Şi în concluzie, nimic mai împotriva adevărului, chiar dacă pripita şi atât de ingrata generalizare pentru înaintaşii săi întru scris şi întru zbuciumatele dureri ale creaţiei purcede din păcate de la marele şi lucidul Voltaire, citire.

Timpul, marele meşter şi neînduratul arbitru, de astă dată cu un spirit maliţios care nu i-ar fi displăcut fără îndoială nici lui Voltaire, a pus el ordine în toate, verificându-i afirmaţiile şi rectificându-i generalizările, într-o largă măsură tocmai prin evoluţia germinativă a principiilor înaintate pe care însuşi Voltaire şi amicii săi, enciclopediştii, le semăna-seră în patria lor şi în întreaga lume. Tocmai prin efervescenţa ideilor şi irezistibila primenire a cugetării omeneşti din secolul numit de toţi, pe drept cuvânt al lui Voltaire şi al enciclopediştilor, nu al lui Ludovic al XV-lea, mai zis şi le Bien-Aimé, trândavul şi afemeiatul succesor al celuilalt Ludovic, zis şi le Roi-Soleil.

Dreptatea s-a dovedit astfel ca întotdeauna de partea timpului, care lucrând pentru omenire şi pentru progres a lucrat şi pentru marele Voltaire, împotriva aceluiaşi Voltaire mai puţin mare, al afirmaţiilor şi diviziunilor sale confecţionate de circumstanţă, cu un oportunism nu dintre cele mai lăudabile în panegiricul absolutismului cu pricina, unde ca să justifice elogiul Regelui-Soare, n-a şovăit să dea iama prin toată istoria culturii europene.

Şi totuşi, veacul al XVII-lea a dat Franţei falanga nemuritorilor făuritori ai clasicismului.

Nu însă sub sceptrul Regelui-Soare, cum o afirmase Voltaire în prima fază a unei deplorabile, furtunoase şi tragicomice existenţe de curtean şi nomad pelerin pe la palatele regilor, prinţilor şi reginelor de la un capăt al Europei la altul şi cum prin el legenda s-a perpetuat. Nu însă sub acest sceptru şi sub această uzurpatoare denumire, pe care de altminteri el singur o retractase şi o rectificase într-un vers lapidar şi mult mai judicios, mult mai conform adevărului: „Siècle de grands talents, bien plus que de lumière!" 1

O retractase şi o rectificase, în urma înveninatelor experienţe şi peripeţii, în urma tuturor umilinţelor şi degradărilor pe care le-a îndurat la rândul său ca atâţia alţi mari creai „Veac de mari talente, mai mult decât de luminai" (n. a,).

Tori, la atâtea alte curţi regale şi princiare, când refuzând a se mai lăsa confundat cu măscăricii şi bufonii ospeţelor, s-a retras să-şi trăiască ultimii douăzeci do ani ai vieţii la Femcy, unde nu mai şovăia să scrie rândurile de mai jos, ce echivalau cu o sentinţă de condamnare fără circumstanţe atenuante şi fără apel a propriei sale apologii închinate lui Ludovic al XIV-lea, de celălalt Voltaire, curteanul, păţit şi pocăit: „O societate de oameni guvernaţi arbitrar, seamănă aidoma cu o turmă de vite puse la jug în slujba stăpânului. (Voltaire a precizat boi, nemulţumindu-se cu prea genericul vite.) Nu le dă de mâncare decât pentru a le întreţine vlaga pe care să le-o stoarcă; nu le oblojeşte rănile decât atunci când sănătatea lor poate să-i fie utilă; le îngraşă numai pentru a se îndopa el din carnea şi din măduva lor; şi se foloseşte de pielea unora pentru a înjuga cu dânsa mai cetluit pe celelalte vite la plug".

Rechizitoriu direct al absolutismului şi al exploatării. Un rechizitoriu direct, dar încă tot nu atât de incisiv şi de amar, ca rândurile celebre din Caracterele lui La Bruyère, contemporanul lui Ludovic al XIV-lea şi martorul ocular al vieţii de la curtea Regelui-Soare. Acesta, după ce-a dresat magistrala frescă a tuturor paraziţilor ghiftuiţi de huzur, nu s-a sfiit să zugrăvească mai curajos şi mai din timp, înfiorătoarea realitate a poporului trudnic din prea mult slăvitul şi gloriosul său veac.

„Se văd răspândite pe lanuri anume animale sperioase, masculi şi femele, negre, livide şi arse de soare, nedezlipite de glia pe care o scurmă şi o răscolesc cu o înverşunare fără de istov; s-ar zice că au un soi de glas articulat, iar când se înalţă în picioare că arată un chip oarecum omenesc şi într-adevăr chiar şi sunt oameni. Noaptea se trag în vizuinile lor unde-şi potolesc lihneala cu lipie neagră, cu apă şi rădăcini; dânşii cruţă pe ceilalţi oameni de osteneala să are, să samene şi să secere pentru a-şi trăi traiul, încât merită şi ei de aşişderea să nu fie lipsiţi de pâinea pe care o seamănă.'

Aşadar, aceasta era realitatea mizeriei şi monstruoasei scufundări în animalitate a poporului francez, din secolul strălucitului Rege-Soare! In acest chip îşi târa zilele mulţimea cea mare, dincolo de parcurile cu alei aliniate şi de grilajurile aurite alo palatului de la Versailles. Trăind în vizuini, hrâ-nindu-se eu rădăcini, alipiţi de glia pe care o scurmau şi o răscoleau, aceşti robi ai pământului şi ai stăpânilor îmbuibau droaia privilegiaţilor curteni de la somptuoasele serbări şi festinc cu irizate jocuri de apă şi feerice jocuri de artificii, care-au învăţat Europa barbară – vorba curteanului Voltaire – să cunoască şi ea ce înseamnă politeţea, rafinamentul gustului şi luxului, fastul şi prea distinsul spirit de societate.

În climatul acestor două contraste dintre două lumi, despărţite de-un abis între clase mai inaccesibil decât ne desparte epoca noastră, a avioanelor rachetă, de oamenii cavernelor; în acest climat irespirabil, dospit de miasmele putreziciunilor morale şi de efluviile parfumurilor în care se puneau în saramură de mirodenii odraslele unei societăţi devorate lăuntric de viermele morţii – trei generaţii de nemuritori scriitori, de poeţi, de dramaturgi, de fabulişti, de filosofi, de moralişti şi memorialişti, au limpezit din ceaţă, din confuzii, din contradicţii, din tenebre, luminozitatea şi transparenţa de cleştar a clasicismului francez.

Repet: nu însă prin contribuţia lui Ludovic al XlV-lea, Regele-Soare, care a uzurpat numele secolului, ci în afară de el şi prea adesea în afara şi împotriva voinţei lui.

Un critic şi istoric al literaturii franceze, Paul Albert, profesor do literatură la Colegiul Franţei imediat după proclamarea republicii la 1870 şi mort la 1880, din nefericire prea tânăr pentru a-şi duce la capăt opera şi pentru a ajunge să fie astăzi îndestul de cunoscut, a disociat şi a spulberat cu extraordinară acuitate încă de acum peste trei sferturi de veac, prejudecata acestor clasificări preluate cu hurta, nerevizuite şi trecute la fel cu proba, moştenire intangibilă generaţiilor urmaşe. Cele vreo şapte sau opt volume ale studiilor sale de-un curaj, de-o erudiţie, de-o vervă acerbă, de-un spirit pătrunzător şi net progresist depăşeau cu mult tradiţia curentă a învă-ţământului oficial, călduţ şi molcuţ, conformist. Şi ca atare se bucurau încă un răstimp şi după moartea autorului, de-o răs-pândire cu totul neobişnuită (între zece şi douăsprezece ediţii), până ce le-au îngropat în uitare studiile celorlalţi critici şi istorici literari, privilegiaţi de-o viaţă mai lungă şi de-o publicitate mai organizată chiar dincolo de mormânt. Ţin minte că acele volume de istorie a literaturii, de istorie revoluţio" nară a literaturii franceze, citite pe băncile şcolii cu avidi" tatea unor adevărate revelaţii, m-au transformat şi pe mine încă de pe-atunci într-un rebel al programelor cu pecetea oficialităţii şi al ideilor împrumutate de-a gata. Şi mai ţin minte, cu o retrospectivă înveselire cum profesorul de limba franceză din laşul adolescenţei, scandalizat peste seamă de nesăbuitele idei schismatice pe care le debitam invocând autoritatea opiniilor girate de semnătura unui profesor de la Colegiul Franţei, mi-a trântit volumele în cap şi mi-a aplicat la moment sancţiunea celei mai catastrofale note din catalog, ca să mă înveţe minte, în lipsa altor mijloace proprii şi altor metode mai eficient pedagogice de a ne învăţa cinstit carte.

Multă vreme, mai târziu, l-am mai întâlnit şi nu odată mai continua să mă ameninţe cu degetul de pe celălalt trotuar, fără să mă ierte: „Ehei, nu te văd ajungând bine, rebelule, aposta-tule, schismaticule!" în ciuda acestor îndepărtate avatarii ale adolescenţei şcolăreşti, nu mă pot opri să nu încerc a reconstitui acum şi aici câteva argumentări ale lui Paul Albert, fiindcă îmi par că exprimă unica realitate valabilă, întărită mai recent şi prin autoritatea indiscutabilă a unui Albert Thibaudet, cum voi proba la timp, chiar dacă aceste opinii nu coincid perfect cu ale lui Sainte-Beuve, Lanson, Bédier sau Paul Hazard.

Aşa-numitul secol al Regelui-Soare, confundat, identificat cu secolul clasicismului francez?

Dar ce-i datoreşte lui Ludovic al XlV-lea şi curţii de la Versailles, marele Descartes, care a murit la 1650, când regele avea numai doisprezece ani şi când mai toată opera lui filosofică a fost pusă mai apoi la index de Regele-Soare şi de clericii săi? Ce-i datoreşte Pascal? Ce-i datoreşte Saint-Evre-mont, autorul comediei satirice Academiştii, închis la Bastilia, nevoit să fugă în Anglia unde a trăit proscris patruzeci de ani, refuzând cu dispreţ graţia pe care i-o acordase suveranul despot? Ce-i datoreşte Corneille, al cărui Cid a fost prezentat cu doi ani înainte de naşterea preastrălucitului monarh? Ce-i datoreşte Molière, care împlinea patruzeci şi unu de ani, când Ludovic abia începea domnia şi care n-a mai trăit şi creat tiecât zece ani sub domnia lui? Ce-i datoreşte La Fontaine, care împlinise patruzeci de ani; sau Bossuet, care avea treizeci şi unu? Ce-i datoreşte Racine, pe care l-a împins să părăsească teatrul în plină ascensiune a creaţiei, la treizeci şi opt do ani, poate după cea mai desăvârşită tragedie a sa, Phedra, manevrată să cadă printr-o diabolică intrigă a curtenilor, tot aşa cum l-a constrâns şi pe Boileau să părăsească poezia; pentru a-i transforma pe amândoi în mediocri şi docili istoriografi cu simbrie, canonindu-se fără nici un succes să glorifice strălucirea persoanei, familiei şi domniei sale? Ce-i datoreşte teribilul şi necruţătorul Saint-Simon, memorialistul care a ţinut zi de zi evidenţa tuturor sforăriilor, turpitudinilor şi rivalităţilor de la curte, cu un sarcasm şi cu o vervă fără seamăn, în cele două sute şaptezeci şi şapte de caiete în octavo ale manuscrisului, confiscate, sechestrate şi sigilate în arhivele monarhiei ca secrete de stat, păstrate la întuneric aproape un veac şi date tiparului în doze cernute şi acelea prin sită abia după 1830, în ajun de a doua şi definitiva alungare a Burbonilor, ca să apară integral abia în ultima vreme, într-o ediţie monumentală de patruzeci de volume format mare? Secrete de stat? Erau numai mărturiile incomode şi de-o veracitate intolerabilă pentru Regele-Soare şi pentru toţi valeţii săi, despuiaţi de prestigiul factice al decorului şi al costumelor spectaculoase, înfăţişaţi posterităţii goi-goluţi, în toată hidoasa şi odioasa lor realitate. Erau numai documentul istoric al unei epoci, scris cu vigoarea unui nou Tacit şi cu geniul realist al unui alt îolstoi, anticipând viziunea lui Balzac şi a lui Stendhal, forţa lor de a caracteriza oamenii şi de a identifica exemplarele tipice ale unei parazitare faune sociale. Cum prea just remarca atât filosoful şi eseistul Alain, câl şi un comentator al ediţiei definitive, Charles Saroléa, directorul secţiei de literatură franceză la Universitatea din Edimburg: „Ceea ce reânvie şi retrăieşte în aceste Memorii este o lume stranie, monstruoasă, care aminteşte lumea romană din timpul Cezarilor, este o curte fecundă în tragedii, în comedii burleşti, unde natura omenească apare uneori şi cu virtuţile ei; dar mai ales cu toate josniciile sale şi unde nu numai caracterele se mişcă pe-o scenă mărită, ci unde îndeosebi expuse la toate tentaţiile îşi dau mai bine pe faţă urzeala din care sunt făcute; pe scurt, unul din acele medii care oferă moralistului un incomparabil1 câmp de observaţie pentru studiul sufletului omenesc".

Înconjurat de alaiul curtenilor, pe de o parte infatuaţi de sacrosanctele lor privilegii nobilitare, pe de altă parte dresaţi la toate ritualurile celui mai scârbavnic servilism, Regele-Soare, gloriosul „protector", a menţinut întotdeauna o distanţă foarte prudentă, bănuielnică şi dispreţuitoare, între el şi pretinşii săi „protejaţi", scriitorii.

Le-a impus să-şi încovoaie şi ei spinarea, să închidă şi ei ochii la turpitudiniile lumii în care se complăcea, să-şi acorde şi ei struna coardelor vocale şi struna lirei pentru osanalele care să-l înalţe în slavă.

Condiţii umilitoare, pe care cei mai mulţi nu le-au putut accepta; iar când le-au acceptat se dovediră fatale creaţiei, adeverind concluzia fostului profesor de istorie literară de la Colegiul Franţei, că de îndată ce scriitorii aveau slăbiciunea să se pună ori să se lase puşi sub protecţia monarhului, automat, fără excepţie, aureola lor începea să pălească până se stingea cu totul.

„Nu lipsesc cărţile unde sunt proslăvite cu exagerată efuziune pretinsele binefaceri ale prinţilor faţă de artă şi literatură; se încheia un capitol din tomurile pe care mi le-a zvâr-lit în cap, indignat foarte, dascălul de limba şi literatura franceză acum vreo patru decenii şi jumătate în laşul copilăriei şi adolescenţei şcolăreşti – este însă loc de scris o carte mult mai originală şi mai adevărată, al cărei titlu ar putea să fie: Despre influenţa funestă a regilor asupra literaturii, ştiinţelor şi artelor."

Sublinierea nu-mi aparţine.

Dar urmărind viaţa şi opera lui Corneille aşa cum ne vom strădui a le evoca mai departe, cu toate amarurile câte i-au întunecat traiul, începând de la triumful Cidului tăgăduit imediat de coaliţia spontană a mediocrităţilor oficial stipendiate do Academie, până la moartea în ingrata indiferenţă a contemporanilor şi în cea mai sumbră sărăcie; urmărind toate infiltraţiile atât de nocive şi pusţieţoare ale unei asemenea epoci în opera sa de creaţie mereu zădărnicită şi diminuată de capriciile monarhului, de intrigile curtenilor şi ale nulităţilor astăzi demult uitate, care monopolizaseră toate favorurile şi privilegiile în numele literaturii, artei şi Academiei – cine nu şi-ar însuşi fără rezervă sublinierea, diagnosticul şi titlul demai sus, chiar dacă sună într-o aşa de temerară contradicţie cu apologia Regelui-Soare şi a secolului său, meşteşugită cândva de marele Voltaire.

Voltaire rămâne tot marele Voltaire.

Însă dreptul adevărului e încă şi mai mare.

Acest drept de întâietate al adevărului ne constrânge a nota cu oarecare melancolie, că în cele două tomuri de peste 7.00 pagini consacrate Regelui-Soare şi veacului său, Voltaire n-a rezervat lui Corneille decât un spaţiu de 41 rânduri la un capitol şi 14 rânduri în alt capitol. Atât – şi nimic mai mult! Adică mai puţin decât spaţiul pe care socotea că i se cuvine unui versificator banal şi demult dispărut din antologii ca François Maynard, sau unui oarecare Nodot, ce n-a figurat nicicând, în nici o antologie.

Istoria literaturii franceze şi istoria literaturii universale, ceva mai generoase, i-au statornicit însă de atunci încoace un spaţiu mult mai larg, pe-o treaptă mult mai înaltă. Căci fără Corneille, întemeietorul teatrului francez şi adevăratul deschizător de drumuri şi de orizonturi, cine poate şti care ar fi fost calea lui Racine, a lui Molière, a lui Marivaux, a lui Beaumarchais, a lui Musset sau Victor Hugo? Şi cine poate şti dacă s-ar fi ivit vreodată prilejul, în aceleaşi condiţii, să-şi cauteşi să-şi găsească o cale a lor?

În artă şi în literatură precursorii nu creează fireşte o epocă din neant, fiind ei înşişi rezultatul, exponenţii unui proces mai îndelungat de evoluţie şi de primeniri ascunse ochiului la prima vedere. Dar nu o dată prin originalitatea şi prin geniul lor reprezentativ, decid o anume orientare, într-o anume direcţie, dictată de spiritul timpului şi de spiritul particular, specific, al poporului, care scuteşte urmaşii imediaţi şi contemporanii mai tineri de dibuiri, de confuzii, de rătăciri. Acestea prea adesea se uită. Mai ales în cazul lui Corneille, fiindcă prea adesea cei ce pomenesc numele şi opera lui Corneille se gândesc de îndată la numele şi la opera lui Racine, pentru a relua aceleaşi şi aceleaşi absurde paralele şi comparaţii care nu demonstrează nimic. Aici, respectul adevărului ne obligă să ne referim cu satisfacţia cea mai deplină tot la o afirmaţie a lui Voltaire din faza revizuirilor şi retractărilor reparatoare, când îl numeşte Marele Corneille, „nu numai pentru a-l distinge defratelesăumaimic, Thomas, ci şi de restul celorlalţi oameni". La această tardivă, dar atât de justă şi de nobilă caracterizare a omului şi a scriitorului, care-i redă locul de drept în epoca sa, în istoria literaturii franceze şi a literaturii universale, ce comentator ar mai găsi ceva de tăgăduit ori de adăugat? Cuvintele lapidare şi definitive, reabilitează în egală măsură atât pe marele Corneille, cât şi pe marele Voltaire.

Pierre Corneille s-a născut la 6 iunie 1606, în Rouen, fosta capitală a Normandiei, port fluvial pe Sena cu un intens trafic de navigaţie maritimă prin situaţia sa geografică aproape de gurile fluviului, faţă în faţă cu Anglia şi cu încrucişarea căilor pe apă dintre Europa septentrională şi Oceanul Atlantic. Oraş care şi-a păstrat până în zilele noastre o arhitectură caracteristică – amestec de stil medieval şi de stil al Renaşterii – resorbite fără discordanţă, într-un tot armonios şi viu de către urbanismul modern, cu un pios respect pentru vestigiile trecutului, cum s-a întâmplat în mai toate cetăţile şi porturile din nordul Franţei, din Flandra şi Olanda, până în Baltica.

Iar cum aceste vestigii istorice prin prestigiul şi puterea or de evocare au o deosebită însemnătate în formaţia spi-rituală din vârsta fragedă a copilăriei şi a adolescenţei, fără îndoială că au constituit un climat special şi au jalonat câteva premise iniţiale şi în viitoarea evoluţie a tinerelului şcolar ce-avea să scrie Cidul. Monumentalul palat de justiţie, catedrala cu vitraliile celebre şi cu mormântul eroului normand Richard Inimă-de-Leu, piaţa unde Jeana d'Arc a fost arsă pe rug, cartierele pline de forfota activă a neguţătorilor, a meseriaşilor, matrozilor şi armatorilor veniţi să se stabilească încă din Evul Mediu din diferite regiuni ale Franţei şi chiar ale Europei, îndeosebi ale Spaniei, după numele a două străzi ce mai dăinuiesc şi astăzi; iată câteva jalonări şi premise, ele* mentele unui climat particular şi specific al micii patrii natale, pe care orice om le poartă cu ci prin viaţă în toate peregrinările şi avatariile de mai târziu!

Atmosfera austeră din casa părintească şi tradiţiile de familie n-au fost nici ele străine de această formaţie.

Familie numeroasă, (Pierre era fratele cel mai mare din şapte copii); mijloace modeste şi sobre de trai; dar prestigiul şi demnitatea acelei categorii de mică nobleţe burgheză şi cărturărească, fără blazon, „nobleţea robei", adică a diferitelor ranguri de magistratură preluate din tată în fiu, care faţă de castele nobilitare cu blazon, de casta militară şi de cea clericală, a reprezentat singura reacţie curajoasă a legalităţii împotriva abuzului şi absolutismului, vreme de două veacuri. De la războaiele religioase, care au culminat în odiosul masacru din noaptea Sfântului Bartholomeu, trecând prin cele două Fronde şi până la revoluţia franceză, mai întotdeauna, în orice mişcare protestară, n-au lipsit glasurile magistraţilor din aşa-numitele parlamente orăşeneşti sau regionale, solidari cu poporul, întemniţaţi la Bastilia fiindcă se încumetau a apăra drepturile şi dreptatea poporului, pentru a fi mai apoi eliberaţi sub presiunea poporului, cum a fost cazul veneratului consilier Broussel, arestat pe ascuns peste noapte, ca a doua zi vestea să dezlănţuie „ziua baricadelor" în tot Parisul, semnalul primei fronde şi să pună pe fugă întreaga clică palatistă, pe Mazarin şi pe Ana de Austria, mama, tumoarea şi regenta viitorului Rege-Soare.

Aşadar normand, născut în Rouen, capitala Normandiei, din familie de magistraţi cu tradiţii cărturăreşti şi independente; două premise care implică şi vor explica ulterior multe.

Urmează a treia premisă: şcoala. Colegiul iezuiţilor din oraşul natal, care număra în vremea aceea nici mai mult nici mai puţin de o mie şase sute elevi, cifră aproape de necrezut pentru lectorul do azi. Un colegiu iezuit însemna o disciplină de fier, care nu excludea nici bătaia cu biciul şi cu vergile în spectacol parţial pe clase ori general pe întreaga şcoală după importanţa vinei, nici mentalitatea obscurantist scolastică, nici interdicţia fără efect a portului de arme, căci junii şcolari de paisprezece – cincisprezece ani se provocau la duel şi chiar se ucideau în duel, urmând moda timpului şi prefigurând episodul lui don Rodrigo din Cidul lui Corneille. Dar mai însemna totodată şi o metodă de stimulaţie intelectuală, prin concursurile şi premiile cu precădere pentru istoria, poetica şi retorica latină; paralel cu o disciplină colectivă bazată pe un criteriu al onoarei şi al devotamentului – fie şi convenţional – dând întâietate voinţei şi responsabilităţii. Elevii erau îndatoraţi să-şi organizeze singuri disciplina. Monitorii numiţi dintre ei prin sistemul rotaţiei purtau rangurile semnificative de cenzori şi decurioni. Emulaţia era întreţinută prin rivalităţile dintre taberile de romani şi cartaginezi, de Horaţi şi Curiaţi. O reconstituire artificială, scolastică şi convenţională a dati-nelor mai mult sau mai puţin „romane", care vor lăsa şi acelea urme în formaţia viitorului autor al tragediilor cu subiecte de predilecţie din istoria romanilor: Cinna, Iloraţiu, Moartea lui Pompei, Titus şi Bérénice.

Elevul Pierre Corneille, şcolar sârguincios, fu distins la vârsta de treisprezece ani cu premiul întâi la versificaţia latină, specialitate în care aveau să mai strălucească şi alţi doi fraţi ai săi mai tineri: „Pentru onoarea şi profitul Republicii Lite" relor şi al tuturor elevilor din colegiul nostru, premiul întâi al versurilor latine din clasa de retorică a fost obţinut de Pierre Corneille." Iar volumele primite ca premiu pentru onoarea şi profitul Republicii Literelor, se intitulau: Lista deputaţilor Imperiului de Orient şi de Occident după Arcadius şi Ilonorius de italianul Pancioli; un tratat asupra magistraţilor municipali, un alt tratat asupra cartierelor antice şi moderne din Roma şi colac peste pupăză, un tratat asupra războiului.

Precum se vede, lecturi care de care mai pasionante, pentru un şcolar de treisprezece ani! Mai este vreo mirare că în toată opera sa dramatică, Pierre Corneille s-a simţit în tot dreptu, său să facă apologia voinţei, de vreme ce biruindu-se pe sine a izbutit să-şi citească foarte conştiincios premiile de la prima până la ultima pagină?

Tot atât de semnificative pentru iniţierile din epoca şcolărească sunt desigur şi alte două amănunte, care vor fi avut o netăgăduită înrâurire în preocupările şi orientările do mai târziu. Prestigiul de care se bucurau în colegiul iezuit din Rouen, ca de altfel pretutindeni aiurea în toată Franţa epocii, operele tragice ale lui Seneca şi ale discipolului său Lucan, cei doi poeţi şi filosofi latini de origină spaniolă, amândoi născuţi la Cordova şi amândoi obligaţi să se sinucidă acum aproape două milenii, deschizându-şi vinele la ordinul lui Nerone, fiindcă îi făceau umbră. Precum şi faptul că în sistemul de educaţie al colegiului se acorda o deosebită importanţă spectacolelor teatrale organizate de elevi şi jucate de elevi, cu subiecte istorice şi religioase, care exclud şi combat pasiunile omeneşti, exaltând eroismul, abnegaţia, martirajul.

Datele acestea spicuite din mărturiile scriitorului şi filosofului Fontenelle, nepotul de soră al lui Corneille şi poate unicul centenar din istoria literaturii universale, n-au fost acceptate întotdeauna cu o garanţie absolută do autenticitate. Şi pe drept cuvânt. Legăturile de sânge şi anumite dibăceli diplomaticeşti de secretar perpetuu al Academiei de Ştiinţe intrate şi ele în sânge, vor fi contribuit pe alocuri să dichisească oarecum realitatea brută, pentru a-i da o înfăţişare mai strict logică şi formală decât aşa cum se înlănţuie viaţa plină do surprize, de contradicţii şi de reacţii în veşnică mişcare.

Dar dincolo de asemenea rezerve îndrituite până la un punct, amintirile lui Fontenelle rămân totuşi cel mai direct şi mai preţios izvor de documentare asupra vieţii particulare a lui Corneille, stăpânit până la moarte de principiul unei rare şi demne discreţii, într-o vreme când toţi îşi scriau memoriile şi pătimeau de-o adevărată incontinenţă epistolară. Ca atare, vom apela nu o dată la ele, pentru a încerca să explicăm anume laturi ale operei prin firea şi viaţa autorului; după cum nu o 'dată caracterul şi viaţa autorului îşi găsesc o corespondenţă fidelă în aspectul şi evoluţia operei, mai vârtos decât în mărturiile elastice şi de circumstanţă ale contemporanilor cu care autorul s-a întâlnit cândva pe stradă sau a prânzit la un birt.

Părăsind colegiul iezuit din Rouen eu această zestre şi formaţie intelectuală la vârsta de şaptesprezece ani, tânărul Pierre Corneille n-avea pentru ce sta mult în cumpănă pentru alegerea unei îndeletniciri profesionale. Cu sau fără vocaţie, a început a studia dreptul, după tradiţia familiei.

Cariera de avocat i-a fost însă extrem de scurtă. 0 singură pledoarie la nouăsprezece ani, când a obţinut titlurile şi diplomele cuvenite. Pledoarie fără strălucire, surprinzător de stân-gace şi de îngăimată pentru autorul memorabilelor tirade şi replici ale tragediilor corneliene, prin acea paradoxală ciudăţenie, care făcuse pe unul din cei mai mari oratori ai tuturor timpurilor, Demostene, gângav din naştere, să-şi răcnească peroraţiile pe ţărmul mării cu pietricele în gură ca să-şi disciplineze dicţiunea, sau care-l făcea pe Anatole France, incomparabilul „causeur" în scris şi în vorbă, să-şi bâlbâie precipitat scânteietoarele jerbe de idei, de asociaţii, de spirite şi imagini.

Pierre Corneille nu s-a arătat prea contrariat de acest eşec. Mult mai grijulie şi mai alarmată, familia i-a pregătit asigurarea unei trepte în magistratură. Iar până la căpătarea dispensei de vârstă, pe cât se pare şi precum Fontenelle o spune, junele jurist nu s-a dat în lături de la voioasele şi omeneştile expansiuni ale vârstei, printre zilele şi săptămânile de studiu, evadând din lumea cărţilor şi a retoricei ciceroniene, în viaţa colcăitoare a unui oraş unde carnavalul se bucura pe atunci de faima carnavalului din Veneţia, Nisa sau Sevilla. Faptul merită să fie reţinut şi e mai mult decât probabil, fiindcă fără o astfel de 'aderenţă la clocotul vieţii învăluită mai târziu sub spuza mocnită a sobrelor aparenţe, cum s-ar explica izbucnirea tinerescului elan al conflictelor şi tiradelor din Cid, care nu s-*u răcit nici după trei secole şi mai bine? Cum s-ar explica acea fantezie jucăuşă şi sclipitoare de vervă a primelor sale comedii, care aveau să mai străbată irezistibil din când în când şi în cele mai patetice episoade ale tragediilor din anii maturităţii?

Un melc ce-avea să scoată mereu corniţe şăgalnice după un ropot de ploaie cu soare. O rază ce-avea mereu să palpite primăvăratic şi în stropul de rouă, ca şi în picătura amară-să-rată de lacrimi din toată opera lui.

Ştiut-au mulţi tragedieni – în afară de Shakespeare – să râdă fără răutate, numai din bucuria sănătoasă a râsului? Ştiut-au să ne-aline şi cu zonele luminoase, pozitive, consolatoare, tonice, din om şi din noi înşine, după ce-au sondat în tenebrele şi penumbrele pasiunilor, în ruinele calcinate de atâtea văpăi devastatoare?

Exemplele s-ar putea număra pe degetele de la o singură mână. Şi încă pe degetele unei mâini amputate de-o rană de război ori de-un accident de muncă.

Deci constrâns la un stagiu de aşteptare fără obligaţii programate zilnic, între anul 1624, când fusese înscris pe tabloul avocaţilor din Rouen, pânăânl627, când a obţinut dispensa devâr-stă pentru a exercita funcţia de magistrat la „Masa de marmură" a Palatului de Justiţie, Pierre Corneille s-a bucurat do răgazul acesta ca să-şi cerceteze mai adânc adevărata vocaţie: teatrul.