Un triumf.

Până atunci, Pierre Corneille cucerise o netăgăduită celebritate la Paris şi în toate oraşele Franţei cutreierate de trupele nomade, „cavalerii miracolului". Triumful Cidului însemna însă altceva, de altă calitate.

Gloria!

Desigur, vâlva prea gălăgioasă a unei opere de creaţie literară şi entuziasmul prea frenetic al publicului nu întotdeauna demonstrează ceva. Nu întotdeauna e şi o chezăşie a valorii sale reale. Nici o anticipaţie – măcar aproximativă – a verdictului pe care îl va pronunţa fără apel, viitorul.

Mai ales când e la mijloc o operă dramatică. Dimpotrivă chiar.

Numai timpul, iarăşi ne întoarcem la el, numai timpul, marele arbitru fără de greş, poartă grija să risipească amăgirile şi să restabilească proporţiile normale şi durabile. El repară erorile. El subliniază şi ratifică excepţiile. El pecetluieşte dreptatea cea mare şi ultimă, în literatură, în teatru, în artă, ca şi în toate, pe orice tărâm.»

Când însă la finele lunii decembrie din anul 1636, un teatru din Paris, cu mijloace modeste, cu sala neîncăpătoare, cu scena îngustă cât un podiu de spectacol şcolăresc, cu decorurile scorojite şi universale pentru te*ate piesele din toate epocile istorice şi cele mai neaşteptate regiuni geografice, cu lumini plăpânde de opaiţ şi cu scaune şchioape, dar cu artişti însufleţiţi de talent şi de pasiune, când un asemenea teatru sărăcuţ dar curajos s-a încumetat să joace Cidul, tragi-comedia tânărului Pierre Corneille din Rouen, rămas provincial incurabil până la sfârşitul vieţii – triumful a fost spontan şi fără precedent. Poporului i-a mers de îndată la inimă zbuciumul patetic al celor doi eroi principali, Ximena şi Don Rodrigo, lupta dintre pasiune şi voinţă, dintre pasiune şi datorie, dintre pasiune şi onoare; lupta dintre sentiment şi datorie, dintre inimă şi minte.

Iată o dată istorică, decisivă, când poporul dintr-o sală populară de spectacol a ştiut să vadă mai clar omenescul profund al acestei lupte de pe scenă şi să simtă mai generos, mai nobil accentele autenticului geniu creator, decât Academia Franceză, decât critica pedantă şi fosilizată, scolastică, a epocii; decât confraţii pizmăreţi şi mofluzi, autori de râncede piese fără ecou, care s-au năpustit în corpore, coalizaţi cu instinctul gregar al mediocrităţii, spumegând de indignare şi agitând paloşe de sărmană tinichea să decapiteze pe Corneille, să facăharcea-parcea Cidul şi să reântroneze cultul mediocrităţii călduţe şi molcuţo a vechilor tipicuri convenţionale, ciugulite şi dezmormântate de circumstanţă din opurile lui Aristot.

Sfârşea o epocă. Începea alta.

În negurile încă nprisipite ale Evului Mediu, în mărăcinii şi bălăriile drumurilor întortocheate şi dibuielnice, Cidul lui Pierre Corneille despica o cale nouă. Deschidea alte orizonturi, făcea să vibreze în sensibilitatea omenească şi în cugete o coardă care încă nu sunase.

Destul să situăm piesa în spaţiu şi în timp.

Astăzi, datele istorice nu ne spun prea mult şi prea multe. Se estompează într-o ceaţă uniformă, în care distanţele de la un deceniu la altul, de la o jumătate de veac la alta, nu prea par de vreo însemnătate deosebită, încât ne-am deprins nici să nu le reţinem. Rămân cifre moarte şi fără semnificaţie în manuale, în tratate, în enciclopedii. Contemporanii însă le trăiau cu toată intensitatea şi le simţeau apăsând asupra lor, înăbuşindu-i ori despicându-le ca o perdea deschisă o zarişte pe care părinţii lor nici nu o bănuiau. Să reconstituim deci câteva momente.

Giordano Bruno, filosoful italian, care ţinuse prelegeri la Paris, combătând scolastica şi aristotelismul, fusese ars pe rug la Roma, în 1600, cu treizeci şi şase de ani înainte de premiera Cidului. Lueillo Vanini îndurase acelaşi supliciu în 1619, la Toulouse. Campanella, alt duşman al scolasticei, mort la 1639, îşi trăise ultimii douăzeci şi şapte de ani ai vieţii în temniţa, supus de treisprezece ori la tortura sadică a inchiziţiei. Galileo Gallilei, ilustrul matematician, fizician şi astronom, în anul 1633, la vârsta de şaptezeci de ani, ca să scape de rug şi de supliciile inchiziţiei, abjurase toată doctrina sa înaintată ca să exclame totuşi: „E pur şi muocel" Şi aşa mai departe.

După datele tratatelor de istorie, Evul Mediu sfârşise. Dar în realitatea cea de toate zilele, bine şi amar simţită de contemporani, teroarea beznelor continuă cu o înverşunare încă şi mai cumplită. Sărmanul Aristot, unul din cei mai înaintaţi cercetători şi cugetători ai epocii sale, ajunsese printr-o abjectă derâdere, instrumentul şi justificarea celor mai monstruoase prigoane, împotriva urmaşilor care-i duceau făclia mai departe. Marii scriitori contemporani cu Giordano Bruno, cu Vanini, cu Campanella, cu Galileo Gallilei, nu se lăsaseră mai prejos. Indiferent de obârşie, de gen literar şi de patrie, recunoşteau lui Aristot ce este de recunoscut şi îşi vedeau cu orice risc şi împotriva tuturor prejudecăţilor de creaţia lor, care purta pecetea timpului. William Shakespeare – destinat să răraînă unic şi fără urmaşi prin tumultul inegalabil al geniului său creator – murise cu două decenii înainte de reprezentarea Cidului, care nu ar fi fost de fel străin viziunii sale. Murise în acelaşi an cu Miguel Cervantes, autorul celui dintâi roman în sensul modern al cuvântului.

Era o simplă coincidenţă de date istorice? Nu.

Amândoi şi Shakespeare şi Cervantes, statorniciseră cu opera lor pietrele de hotar dintre acele două lumi.

Dar cum ţinu*em să amintesc, negurile stătute şi asfixiante ale scolasticei mai stăruiau încă la joncţiunea aceasta dintre două lumi, dintre Evul Mediu şi Renaştere, înpofida rigidelor date istorice.

Opera dramatică a lui Shakespeare, cuprinzând cele treizeci şi şapte de piese atât de uluitoare prin diversitatea lor, se tipărea în Anglia în prima cdifiune a lui Jaggard şi Blount; dar sunt prea puţine indicaţii şi chiar probabilităţi că tânărul Pierre Corneille să fi citit, poate măcar să fi auzit despre vreuna, în schimb, romanul lui Cervantes, ca de altminteri toată literatura Spaniei din „veacul ei de aur", număra în Franţa aproape tot atâţia cititori şi admiratori, câţi în patria lui Lope de Vega şi a lui Calderon de la Barca. Romanul Don Quijote a fost tradus imediat în limba franceză şi editura Flammarion din Paris, în colecţia sa de clasici universali răspândită în sute de mii de exemplare, menţine şi acum versiunea acestei prime traduceri pentru calităţile deosebite şi savuroase ale unei limbi autentice de epocă. În acelaşi an când trupa lui Mondory jucase Melita, întâia piesă a lui Pierre Corneille, trupele din provincie reprezentau Nebuniile lui Cardemio, comedie pastorală extrasă de un oarecare Pichou tocmai din episodul inclus de Cervantes ca o povestire independentă în romanul său şi alte trupe în turneu nu conteneau a juca piesa mai veche, Celestina a lui Femando de Rojas, care a desfătat vreo două sau trei generaţii de spectatori, cu nesfârşitele-i peripeţii în nici mai mult, nici mai puţin, de douăzeci şi unu de acte.

Pentru literatura franceză şi pentru publicul francez nu existau Pirinei. Operele scriitorilor spanioli se simţeau în Franţa ca Ia ele acasă. Şi cu atât mai familiar, mai direct, sunau în urechea lui Corneille, bun cunoscător al limbii spaniole, care se adresa de-a dreptul textelor originale.

Nu însă de la Alarcon, de la Lope de Vega, de la Cervantes ori de la Tirso de Molina putea să înveţe Pierre Corneille legile celor trei unităţi aristoteliene, socotite de comentatori bucheri indispensabile tragediei perfecte. Toţi aceşti mari creatori se dispensaseră de ele, socotindu-le depăşite. Lope de Vega o declarase răspicat în al său Arte nuevo de hacer comedias; iar Cervantes mărturisise tot atât de răspicat: „Când am de scris vreo comedie, ferec cu şapte chei toate preceptele teoretice ale artei, scot pe Terenţiu şi pe Plaut din bibliotecă fiindcă ei nu mă judecă şi nu mă acuză; căci adesea adevărul strigă din răsputeri prin foile cărţilor mute". De altfel, în Don Quijote, ca supremă ironie, nu pusese el nu mai ştiu ce prelat din Toledo să numească un magistrat cu sarcina de a interzice toate piesele care se abat de la legile aristoteliene?

În Spania Inchiziţiei se putea glumi aşadar pe această temă, fără primejdie. În Anglia lui Shakespeare şi Ben Jonson de asemeni. În Franţa lui Pierre Corneille, nu, sub nici un cu-vânt, cum avea s-o simtă pe propria-i piele îndată după triumful Cidului – şi mai târziu, toată viaţa, pe socoteala întregii sale opere, brăzdată de cicatrici, mutilată de vameşii şi fariseii pitiţi sub pulpana mantiei lui Aristot, ca să-l lovească pieziş şi trădalnic, pe la spate, de câte ori le-a venit la îndemână.

E un mizerabil, un odios capitol de istorie literară, care nu figura în glorioasa apologie a secolului lui Ludovic al XIV-lea, Regele-Soare, întocmită pe vremuri de Voltaire. Datoria omenească şi scriitoricească ne obligă să-i cercetăm cauzele şi efectele mai stăruitor, fiindcă ilustrează o epocă şi un climat atât de neprielnic şi dăunător creaţiei, împotriva celor mai făţarnice şi mistificatoare legende. În anii târzii ai bătrâneţii, marele Voltaire în Comentariile asupra lui Corneille scrise la 1764, când împlinea şaptezeci de ani, şi-a răscumpărat cu prisosinţă şi într-un chip magistral, uşurătatea cu care pospăise afirmaţiile şi sistematizările cu totul arbitrare, pomenite la începutul acestor însemnări. Ca atare, ne vom referi deci şi la ele, pentru a reconstitui adevărul cel adevărat.

Adevărul cel adevărat este că triumful Cidului luase de îndată proporţiile şi caracterul unui eveniment revărsat dincolo de matca şi dimensiunile, de durata efemerelor ahtieri teatrale.