Burghezia şi elita.

Vizionarii progresişti scriu, în general, o istorie în care burghezia apare ca actorul principal al transformărilor industriale şi democratice, capabil să-şi impună propriile norme şi să dicteze tot mai ferm propriile ei condiţii în faţa elitelor tradiţionale. Această naraţiune poate fi însă contrabalansată prin aceea a unui la fel de îndelungat, bogat şi continuu proces de intemalizare a normelor aristocratice de către elitele „stării a treia”. Există interpretări ale modernităţii care insistă asupra faptului că, până foarte târziu, Europa trăieşte, practic, într-un regim care, oricât de raţionalizat şi de complex, este, în esenţă, cel al stărilor feudale, în care normele culturale aristocratice joacă un rol determinant în configurarea sistemului de putere politică. în opinia lui Arno J. Meyer, aşa cum burghezii opulenţi ai Evului Mediu târziu şi ai Renaşterii timpurii continuau să fie „uimiţi şi seduşi” de viaţa splendidă a nobilimii cavalereşti, tot astfel şi Ies grands bourgeois ai celei de-a doua jumătăţi a secolului al XlX-lea şi începutului de secol XX imitau şi adoptau, mai degrabă decât dispreţuiau, formele, obişnuinţele şi nuanţele vieţii nobile, care domina încă societatea/ în epoca Renaşterii italiene devine pentru prima dată posibilă o fuziune între capital şi prestigiul nobiliar. în timp, marea burghezie ajunge să-şi aproprie cultul onoarei şi să-şi rafineze până la fanatism gustui estetic. în Franţa „monarhiei burgheze” de după 1830, aşa-numitul Partid al Rezistenţei grupa o burghezie cu sentimentul tradiţiei împotriva unui Partid al Mişcării prin care se afirma burghezia animată de sentimente democratice. A sprijini cultura clasică, a sprijini canoanele estetice ale Secolului de Aur devenise forma culturală de loialitate a Partidului Rezistenţei, ceea ce explică de ce impunerea teatrului romantic a luat, la Paris, aparenţele unui război civil.4 în secolul al XlX-lea, cultura clasică devine apanajul unei aristocraţie financiare, al unei Geldaristokratie sau al acelor funcţionari de carieră, tipici mai ales pentru spaţiul german, pe care, în 1843, birocratul prusac Otto Camphausen îi numea o „aristocraţie a experţilor”.5 Diferenţa marcată în limba germană prin Besitzburgertum, burghezia proprietăţii, versus Bildungsbiirgertum, burghezia culturii, nu îşi pierde niciodată relevanţa. însă, aşa cum arată Peter Gay, ideea de statut burghez ajunge să se identifice treptat cu ideea de educaţie. Astfel încât, dacă este posibil să existe destui intelectuali pauperi (aşa-numitul Stehkragenproletariat – proletariatul „gulerelor înalte”), burghezii complet inculţi devin, la sfârşitul secolului al XlX-lea, o raritate.6

Educaţia în colegii şi licee se baza, în mod esenţial, pe studiul limbilor şi literaturilor clasice, astfel încât putem afirma, fără teamă de eroare, că burghezia cu care se vor confrunta diferitele avangarde disidente şi secesioniste tocmai substituise Aristocraţia în opera de salvgardare a moştenirii antichităţii şi clasicismului secolului al XVII-lea. Este adevărat că acest gust pentru canon a dus la naşterea unei arte „pompieriste”, dar nu trebuie să lăsăm iritarea faţă de pompierism moştenită de la artiştii radicali să întunece evidenţa că burghezul mediu studia în modul cel mai serios limba şi poezia latină şi că se identifica în mod spontan cu multe dintre preceptele morale ale stoicilor şi scepticilor.7

Această asumare a clasicismului ţine de dobândirea unui status: Antichitatea ajunsese, în cultura europeană, să reprezinte un capital de prestigiu inestimabil. A asimila valorile clasice şi a te institui în garantul şi protectorul lor avea încă, în secolul al XlX-lea, semnificaţia unui act de înnobilare. Dar clasicitatea este, mai degrabă, un mijloc decât un scop: prin intermediul acestui tip de cultură se afirmă compatibilitatea burgheziei cu statusul social înalt asociat virtuţilor clasice. Adoptând mărcile culturii înalte, burghezia îndeplineşte o condiţie esenţială pentru ca, în logica Vechiului Regim, să poată fi demnă de libertate.

În acest fel se articulează discursul conservator de legitimare al unei „clase mijlocii”, care se pregăteşte să devină centrul unei noi ordini sociale: burghezia nu este produsul Revoluţiei, nu constă din nouveau riches şi din parvenus, ci reprezintă pur şi simplu le tiers etat, cu tradiţiile sale extrem de vechi şi de bogate. în compensarea spiritului intrepid al aristocraţiei, burghezul aduce forţa calmului şi o ştiinţă a păcii sociale şi a prosperităţii care l-au caracterizat din cele mai vechi timpuri. Loialitatea sa faţă de naţiune este îndelung verificată, îndreptăţirea sa de a guverna este, din punctul de vedere al acumulării unei uriaşe experienţe istorice, absolut incontestabilă. ^ Aşadar, burghezia nu se împărtăşeşte dintr-o tradiţie a revoltei, ci dintr-una a stabilităţii. Mai mult chiar, ea reprezintă geniul însuşi al stabilităţii, al securităţii existenţei şi al solidităţii morale.

Din această perspectivă, nici democraţia nu reprezintă o creaţie ex nihilo, nu este rezultatul unui abstract contract social care s-ar putea încheia, teoretic, oriunde în timp şi spaţiu, chiar şi, cu celebra formulă a lui Kant, într-o republică a demonilor. Democraţia devine produsul unei îndelungate evoluţii, al acumulării experienţei şi al unui complex sistem de checks and ballances, creat în timp şi garantat de autoritatea tradiţională -aceasta din urmă incontestabilă, tocmai pentru că, o dată cu ea, ar dispărea din memoria socială vasta arhivă a dreptului cutumiar.9 Se desprinde, aşadar, de aici un argument al influenţei tacite, al „întrepătrunderii” dintre valorile şi tradiţiile clasei comerciale şi cele ale clasei nobiliare, rezultat al unei coabitări multiseculare. Perspectiva istorică şi consistenţa propriilor ei tradiţii dau acestei burghezii un’statut de echivalenţă cu acela al aristocraţiei sau al altor clase „înrădăcinate” (să ne gândim, de exemplu, la aşa-numita aristocraţie muncitorească). Treptat, mai ales în spaţiul Europei Centrale, elita burgheză şi elitele artistice vor evolua către ambiţia de a-şi asuma integral valorile elitei tradiţionale. Evoluţiile patetice din preajma primului război mondial, asupra cărora vom reveni, sunt simptome clare ale unui asemenea proiect de autolegitimare.

Vorbind despre empatia dintre tradiţia clasei comerciale şi cultura aristocratică, nu trebuie să ignorăm nici fenomenul invers: al unei deschideri a reprezentanţilor elitei tradiţionale către valori, atitudini, tipuri de raţionalitate considerate, prin consens, „burgheze”. Liberalismul clasic este adeseori considerat un „liberalism aristocratic”.10 Conservatorismul elitelor burgheze s-a opus, nu o dată, liberalismului elitelor aristocratice. Cu toate acestea, de-a lungul secolului al XlX-lea, liberalii şi conservatorii, nobili şi burghezi deopotrivă, deşi adeseori despărţiţi de opţiunile lor în chestiuni specifice, au tins totuşi către un ideal comun, nu neapărat evident sieşi, nu neapărat pe deplin formulat, dar destul de vizibil din perspectivă istorică. Este vorba despre încercarea de a face să supravieţuiască ierarhia de valori sau, altfel spus, ierarhia morală şi tensiunea intelectuală ale Vechiului Regim în condiţiile unei modernităţi care anunţa că se va constitui pe orizontala democraţiei. Cu alte cuvinte, se poate spune că burghezia participa, de pe o poziţie foarte importantă, la un proiect difuz de universalizare graduală a valorilor aristocratice.