Criza imaginarului domestic.

Aceste procese au loc însă în paralel cu o evoluţie generală a societăţii spre un standard de viaţă tot mai ridicat şi spre un comportament economic tot mai relaxat. Pentru istoricul care se conduce după teoria lui Max Weber, conform căreia, la origine, societatea comerţului şi industriei se află într-un continuum cu austeritatea eticii protestante, tabloul oferit de secolul al XlX-lea nu poate fi decât complet derutant. Cultul confortului este una.

J dintre trăsăturile cele mai tipice ale noii culturi burgheze.8 Tendinţa al cărei corelativ obiectiv este creşterea indicelui confortului nu poate fi descrisă altfel decât ca hedonism. în nexul imaginar al „dulceţii căminului”9 converg nu doar utopiile igienei şi confortului, ci şi înclinaţiile spre sentimentalism, angoasele provocate de „clasele periculoase”, tentaţia consumismului hedonist, interesul crescând pentru autoexplorare, în condiţiile unei societăţi în care munca ocupă tot mai puţin tradiţionala ei poziţie centrală şi autoritară.

Tematizarea căminului este însă mai problematică decât ar părea la prima vedere. Calitatea sa de instituţie, de „mică patrie”, de spaţiu al creării şi confirmării normelor şi preceptelor colective este mereu dublată şi, adeseori, concurată de percepţia căminului ca loc al refugiului, al reveriei, al unei difuze, imperceptibile voluptăţi, o lume virtuală, un loc, adică, unde se nasc şi câştigă consistenţă, până la a deveni neliniştitoare, fantasmele. Există dovezi dintre cele mai sigure că nici din acest punct de vedere burghezia nu-şi ignora în mod pueril contradicţiile. Imaginea „căminului” nu era văduvită de bogăţia sa semantică, iar potenţialul dramatic conţinut în contradicţia dintre sensurile sale era nu o dată actualizat. Iată-o foarte explicită luare de poziţie a lui Benjamin Disraeli care, deşi publicată în 1854, ar fi putut fi reluată fără modificări şi în dezbaterile sfârşitului de secol: „Căminul este o idee barbară; metoda unei epoci primitive; căminul este bazat pe izolare şi, de aceea, este antisocial.”10

Ambiguitatea definirii căminului atât ca altar al sacrificiului altruist al părinţilor pentru copii, cât şi ca loc al naşterii unui voluptuos egoism individual sau colectiv devine un nucleu tensional al modernităţii. Radicalizarea politică a feminismului va antrena, în replică, intensificarea fanteziilor legate de oţiul familial burghez. Această intensificare însă, în care artele şi literatura joacă un rol determinant, va face tot mai confuze graniţele dintre cămin, ca sediu privilegiat al moralei şi cămin, ca spaţiu securizant şi securizat al initmităţii fantasmatice. Situat oricum pe falia dintre principiul realităţii şi principiul plăcerii, imaginarul domestic se deplasează constant spre acesta din urmă. Cultul intimităţii accentuează cultul propriei persoane, ducând la răspândirea unui individualism estetizat şi autoreflexiv care, la rândul său, alimentează – aici cercul se închide! – revendicările feministe. Femeile încep să refuze condiţia socială şi politică subalternă şi dependenţa lor faţă de interesele familiei şi speciei, revendicând dreptul de a-şi cultiva propria persoană, de a experimenta libertatea în toate formele ei sau, în orice caz, în acele forme considerate în mod tradiţional ca acceptabile doar pentru bărbaţi.