Selbsthafi sau criza identităţii personale.

După ce am discutat despre tensiunile interne care se revelează în tema „căminului” (de fapt, a familiei), vom vedea în continuare conflictualitatea la lucru înăuntrul unui alt topos indispensabil definirii de sine burgheze: identitatea personală. Vom privi relaţia cu sine, ca stratul cel mai profund al sferei private, din perspectiva care o deformează cel mai tare: aceea a valurilor de resentimente antiburgheze ale tinerilor radicali provenind din familii burgheze – fenomen pe care-l vom interpreta ca pe o expresie a tensiunii relaţiei public-privat.

Vom porni de la o analogie. Una dintre rezolvările (în sens psihanalitic) cele mai dramatice ale crizei de identitate a unora dintre cei mai străluciţi intelectuali evrei ai Europei Centrale fin-de-siecle, aflaţi la a doua sau a treia generaţie după asimilarea în cultura dominantă, cea germană, care se văd confruntaţi cu un val subit de antisemitism visceral, este ceea ce Theodor Lessing avea să numească „ură de sine evreiască”.11 Este vorba despre faptul că, din nevoia de a depăşi extraordinara tensiune creată între sentimentul intens (şi firesc) de apartenenţă la cultura şi limba germană şi reacţia de respingere tot mai violentă a majorităţii „morale” faţă de austriecii sau germanii de origine evreiască, unii dintre intelectualii plasaţi în această situaţie de excludere internalizează atât de profund punctul de vedere al formalităţii” cu care aspiră să se identifice, încât ajung în situaţia, uneori de-a dreptul patologică, de a se dispreţui şi urî pe ei înşişi.12 în acest diagnostic psihanalitic al „urii de sine”, un rol important îl joacă şi atitudinea faţă de Tată. Relaţia imposibilă a lui Franz Kafka, devenit, în timp, un veritabil simbol al crizei modernităţii, cu tatăl său a fost analizată adeseori ca simptomatică pentru o întreagă mişcare a psihologiei sociale. Se cuvine, totuşi, remarcat că această ură faţă de Tată nu este specifică intelectualilor evrei, ea întâlnindu-se la destul de mulţi dintre autorii importanţi ai modernităţii. De altfel, faimosul complex al lui Oedip, diagnosticat de Freud ca o structură universală a subconştientului masculin (dar considerat astăzi tot mai mult ca determinat istoric şi cultural), ca şi teoriile sale despre uciderea Tatălui ca act fondator al societăţii, din Moise şi monoteismul, sunt teme care au captivat rapid pe autorii cei mai sensibili şi inteligenţi ai epocii, evrei şi neevrei deopotrivă.

Să încercăm să transferăm conceptul de „ură de sine” din sfera identităţii etnice în aceea a identităţii sociale: oare violenţa antiburgheză a unora dintre scriitorii cei mai radicali ai secolului nostru nu admite diagnosticul „urii de sine”? Acest fenomen, în egală măsură psihologic şi cultural, având drept una dintre formele predilecte de manifestare chiar ura faţă de Tată, văzut ca reprezentantul prin excelenţă al unui stătu quo detestat, exprimă, în negativ, conştiinţa unei „fatale” şi intime apartenenţe la clasa burgheză şi a participării la sistemul de valori al acesteia.

De altfel, „ura de sine evreiască” şi „ura de sine burgheză” au în comun un sistem de prejudecăţi moştenit din epoca medievală: în economia predominant agrară a Vechiului Regim, profesiile legate de bani, considerate dubioase sau dezonorante, erau, în virtutea unor cutume, rezervate unor categorii excluse din reprezentarea despre sine a societăţii. Economia financiară, la început doar tolerată în nişele societăţii agrare şi feudale tradiţionale, va reprezenta, din acest motiv, o şansă de ascensiune socială pentru evreii europeni. Motiv pentru care antisemitismul se împleteşte, istoric, cu respingerea unui „capitalism” identificat, la rândul său, drept „burghez”.

Ipoteza pe care o voi dezvolta în continuare este aceea că există o legătură semnificativă între criza „urii de sine burgheze” şi ambiguitatea relaţiei public-privat, pe care am explorat-o mai sus. Pentru aceasta voi porni de Ia câteva observaţii referitoare la avatarurile teatrului modem. în opinia istoricului cultural Raymond Williams, după primul război mondial, acesta se confruntă cu următoarea dilemă:

Fie drama devenea din nou complet publică, răstumând procesul burghez de evacuare a expresiilor scenice ale puterii sociale, care fusese o consecinţă a respingerii monopolului reprezentat de rang. Dar unde puteau fi acum găsite noile expresii ale puterii? Fie drama explora subiectivitatea cu mai multă intensitate, abstrăgân-du-se de la reprezentarea şi reproducerea conştientă a vieţii publice în favoarea dramatizării, prin orice mijloace accesibile, a ceea ce era considerat drept conştiinţă interioară sau chiar drept inconştient/-‘

Aceste consideraţii referitoare la dilemele estetice şi retorice ale dramaturgilor de după război exprimă, de fapt, o dilemă socială mult mai profundă, caracteristică pentru o întreagă generaţie aparţinând unei clasei mijlocii chemate să ocupe centrul scenei sociale şi politice. „Ura de sine burgheză” se leagă, în ipoteza mea, de revelaţia acestei condiţii eminamente private, a acestei deplasări a centrului de greutate al existenţei – intrepretate ca dezerţiune, ca „laşitate” – din spaţiul public înspre spaţiul protector al „căminului” (un paradis însă aparent, în opinia tinerilor secesionişti, caresubscriau la condamnarea marxistă a „ipocriziei” familiei burgheze). Şocul identitar al generaţiei care avea să alimenteze devianţa socială programatică a Avangardei îşi are originea în sentimentul că mediul ei de provenienţă – burghezia -îşi exprima valorile şi opiniile prin ceea ce este resimţit de tinerii rebeli ca o variantă diluată de „filosofie în budoar”.

Prăbuşirea Vechiului Regim generează o stare de efervescenţă a inovaţiei. O dată cu dispariţia bruscă şi relativ neaşteptată a unor state considerate autoritare, „artiştii şi scriitorii câştigă o libertate mai mare decât avuseseră şi (în cazul Rusiei) mai mare decât aveau să mai aibă vreodată, de atunci încoace”.14 Această libertate generează veritabile angoase ale responsabilităţii, alimentate şi de escalada rapidă a tensiunilor înăuntrul noilor şi fragilelor democraţii (dar şi înăuntrul celor considerate stabile şi consolidate). Criza de identitate este echivalentă cu o criză de limbaj: scriitorii reprezintă o facţiune sensibilă a clasei care trebuie să se exprime public – care este împinsă de conjuncturi către focarul vizibilităţii şi influenţei publice. Reacţia de mânie a scriitorilor şi artiştilor exprimă, chiar dacă într-un mod „pervers”, angoasa mai generală de a te afla la tribună, într-un moment esenţial şi de a nu avea ce sau, în orice caz, de a nu ştii cum să spui. Această criză dramatică, pentru care frământările partidelor burgheze ale Republicii de la Weimar servesc drept ilustrare exemplară15 (dar nici pe departe exclusivă), poate fi redusă (fenomenologic) la neputinţa de a rezolva tensiunea public-privat.

Mânia sau furia cu care intelectualii, în general şi literaţii, în special, acuză burghezia pentru impasul democraţiei interbelice trădează şi o acută nemulţumire faţă de ei înşişi. Burghezia devine un perfect ţap ispăşitor pentru o lume intelectuală care, în fapt, prin formaţie şi valori, îi era consistentă, dar care refuză să-şi asume această condiţie. Soluţia adoptată frecvent, a unei identităţi publice obţinute prin adeziunea k un ideal revoluţionar de justiţie socială, cel mai adesea de extracţie comunistă, exprima, sub aspectul imaginarului identitar, o eşuare în spaţiul simplificărilor facile.

Tema „urii de sine” scoate mai bine în evidenţă, printr-o exagerare expresivă, intersectarea dintre criza politică, economică, intelectuală a societăţii şi criza identităţii etnice, sexuale, spirituale sub semnul căreia se va naşte literatura secolului nostru. Modul de a se raporta la „burghezie” al generaţiei interbelice de radicali reprezintă o modalitate de a exhiba incertitudinile cuprinse în această condiţie. Nu trebuie să uităm însă că incertitudinea poate fi înţeleasă şi în sens pozitiv. Ea nu este nici dovada peremptorie a unei lipse de convingeri, nici expresia explicită a unui sentiment copleşitor al vinovăţiei (cum credea Bernard Shaw), ci este pur şi simplu condiţia oricărei fiinţe care, în mod liber sau constrânsă de împrejurări, explorează noi medii şi moduri de viaţă, noi posibilităţi psihologice. „Incertitudinea” nu exprimă neapărat perplexitatea, imobilismul, crisparea interioară, ci, la fel de bine, acea permanentă disponibilitate a unei conştiinţe obişnuite cu riscul şi cu imprevizibilul existenţei.