Public vs. privat

Voi discuta în acest capitol despre dimensiunea psihologică a condiţiei burgheze care, începând cu emanciparea adusă de secolul al XVIII-lea, apare şi ea marcată de importante ambiguităţi. Pe de o parte, spectaculoase transformări de mentalitate sunt asociate cu naşterea a ceea ce numim îndeobşte „spaţiul public”. Pe de altă parte, acelaşi secol al XVIII-lea este martorul descoperirii „subiectivităţii”, al interesului pentru propria persoană, al atitudinii reflexive şi melancolice, al singurătăţii şi fantasmelor, al dilatării vieţii interioare până la a deveni, o dată cu romantismul, o lume autonomă. Locul acordat fanteziei şi sentimentului în noul concept al persoanei este probabil mai mare ca niciodată în istoria umanităţii.

Procesul poate fi exemplificat nu doar prin evoluţia ideilor sistematice, ci şi prin date furnizate de istoria culturală. Roger Chartier, de exemplu, vorbeşte despre trecerea de la un „public al teatrului”, manipulabil şi eterogen, specific secolului al XVII-lea, la un „public al cărţii”, mai lucid, mai cultivat, mai omogen sub raportul discernământului intelectual1, dar recunoaşte că o analiză mai atentă a „revoluţiei lecturii” din secolul al XVIII-lea arată că operele cele mai influente nu sunt întotdeauna cele de natură să fortifice luciditatea omului public şi că oferta „evazionistă” tinde adeseori să domine piaţa cărţii.2 întregul context este sugestiv evocat de personalitatea scindată a lui Jean-Jacques Rousseau. Acest veritabil părinte al romanului reveriilor sentimental-senzuale veştejea, în acelaşi timp, artele pentru rolul lor nefast de a exacerba emoţiile şi de a încuraja lascivitatea. Pe de o parte, Rousseau este avocatul pătimaş al religiei civile, al moralei publice, al virtuţilor cetăţeneşti, considerând că artele trebuie să se subordoneze complet unui ideal de austeritate şi fnigalitate, pe de altă parte, opera sa literară este o pledoarie la fel de elocventă pentru reculegerea în singurătate, pentru înstrăinarea meditativă de lume, de societate, ca unică soluţie a regăsirii de sine.

Simetric inversă faţă de aceea a emergenţei „sferei publice”, o istorie a „prăbuşirii omului public” concurează constant la dreptul de a exprima esenţa procesului cultural şi politic al modernităţii.3 în continuare, voi încerca şi operez o reducere fenomenologică a unui vast nor de particule de psihologie socială, propunând o explicaţie a ceea ce voi descrie drept „indeterminarea” şi „anxietatea” burgheză. Tensiunea dintre spaţiul public şi cel privat, sau, în alte situaţii, relaxarea/estomparea distincţiilor dintre aceste planuri reprezintă, în opinia mea, explicaţia cea mai cuprinzătoare a nevrozelor identitare ce marchează, sub aspect psihologic, clasa mijlocie europeană în deplasarea ei, mai degrabă fatală, spre o poziţie de centralitate şi decizie înăuntrul configuraţiei sociale apărute o dată cu prăbuşirea completă a Vechiului Regim.

„Decadenţa” burgheză.

George Bernard Shaw, în conferinţa sa Chintesenţa ibse-nismului, din 1891, vorbea despre „conştiinţa vinovată a clasei mijlocii”.4 Reprezentarea burgheziei ca o clasă atinsă de melancolie, contaminată de morbul autoculpabilizării, este de regăsit, tratată la un mod şi mai patetic, în gândirea unui revizionist nietzscheean al marxismului ca Georges Sorel, care cerea burgheziei să revină la o atitudine fermă şi virilă, alimentând procesul necesar al luptei de clasă, fără de care civilizaţia este menită să decadă şi chiar să dispară.5

Tema slăbiciunii interne, a failibilităţii esenţiale a tuturor democraţiilor este o creaţie a antichităţii clasice. Identificarea democraţiei cu imprecizia criteriilor, cu coruperea modelelor, cu delăsarea fizică şi spirituală este, de asemenea, o temă clasică. De altfel, iluminiştii francezi respingeau „toleranţa”, considerând că acolo unde se instalează ea, forţa dreptului scade sau dispare cu desăvârşire. Iar fundamentul unui edificiu politic sănătos nu poate fi decât dreptul.6 Reproşurile la adresa toleranţei se justifică prin faptul că aceasta pare să fie de o natură mai degrabă afectivă, emoţională, decât raţională sau spirituală. Incompatibilitatea dintre milă şi buna funcţionare a societăţii este tema predilectă a întregii posterităţi machiavelliene. Conform acestui punct de vedere, „toleranţa” este nu doar duşmana legilor, ci şi a virtuţii. Democraţiile sfârşesc în momentul în care excesul acestei pasiuni nu mai poate fi nici prevenit, nici controlat.

Condiţia burgheziei este, aşadar, percepută, la sfârşitul secolului. al XlX-lea, de gânditorii din şcoala realismului politic ca fiind coruptă de o atitudine ezitantă şi tolerantă faţă de prezumtivii săi adversari sau duşmani. Voinţa de putere, ambiţia, fundamentalismul etic nu-i mai sunt atribuite burgheziei cu aceeaşi convingere. In schimb, i se reproşează constant, indiferent că este considerat autentic sau demascat ca ipocrizie, un fel de pie-tism în bună măsură laic, bazat pe emoţii ca mila şi compasiunea.

În fapt, psihologia burgheză este mai complexă. Fundamental legată de spaţiul public, deschisă potenţial tuturor experienţelor, aceasta nu putea evita şocul produs de evidenţa sărăciei adeseori extreme a proletariatului industrial, dar contraponderea reacţiei empatic-compasive care decurge de aici este anxietatea produsă de viziunea apocaliptică a oceanului frustrărilor populare înconjurând mica insulă a prosperităţii, civilităţii şi higienei. Tema „claselor periculoase” (Ies classes dangereuses) străbate proza de anticipaţie jurnalistică, politică sau literară a secolului al XlX-lea târziu.7

Un studiu de imagologie istorică ar putea pune în paralel radicalizarea simultană a reprezentărilor populare, sau pe care intelighenţia militantă încearcă să le facă populare, asupra „burgheziei” (parazitară, orbită de egoism, vicioasă, degenerată) şi a reprezentărilor burgheze asupra „clasei muncitoare” (periculoasă, orbită de ură şi invidie, vicioasă, degenerată).