Noul conservatorism.
Este, oare, posibil să vorbim despre implicarea acestor demersuri intelectuale şi artistice în strategiile identitare ale burgheziei, atât timp cât literatura angajamentului faţă de principii şi propria conştiinţă pare să se fi întrepătruns aproape complet cu literatura angajamentului ideologic radical „antiburghez”?
Răspunsul meu este categoric afirmativ şi se sprijină pe două seturi de evidenţe.
Mai întâi, trebuie observat că, oricât de intricate, cele două forme de angajament rămân suficient de distincte pentru ca tensiunea examenului de conştiinţă să răzbată, adeseori, chiar şi din cele mai „etanşe” romane cu teză. Cu alte cuvinte, chiar într-o literatură care aparţine „adeziunii”, nu „opţiunii”, există momente ce revelează faptul că adeziunea este, în esenţă, o opţiune solidificată, o opţiune „uitată”, în sensul că devine o a doua natură.11
Exemplul clasic de supravieţuire a angajamentului „pur” în condiţiile mareei angajamentului ideologic este „disidenţa” existenţialistă reprezentată de Albert Camus, care respingea „revoluţia” în numele „revoltei” şi al „mărturiei”, propunând „o angajare fără ieşire în fapt /…/, un protest obscur, care nu implică nici un sistem şi nici o raţiune”.12 Dar opoziţia Sartre-Camus, reluată mereu şi supralicitată, sub multe dintre aspectele ei, de partizanii fiecăruia dintre cei doi scriitori-ideologi, este de mult secătuită de orice putere de a mai vorbi imaginaţiei.
Să trecem, aşadar, la cel de-al doilea motiv: una dintre evoluţiile semnificative ale câmpului intelectual occidental, după refluxul utopianismului anilor ‘60, este aceea rezumată de Anthony Giddens prin formula: „Conservatorismul devenit radical provoacă acum socialismul devenit conservator.”13 în condiţiile unei victorii ce părea incontestabilă a ideologiei „statu-lui-bunăstare”, stânga europeană, deopotrivă cea politică şi cea intelectuală, evoluează spre pragmatism şi relativism, lăsând ca idealurile şi atitudinile legate de modelul „intelectualului” să fie adoptate tot mai mult de o dreaptă conservatoare complet reconstruită filosofic şi „reinstituită imaginar”.
Pentru gânditorii neoconservatori, redefinirea fundamentului etic al ordinii sociale reprezintă o problemă esenţială a modernităţii. Comentând ideea liberalului Friedrich Hayek (a cărui subtilitate o recunoaşte) că o societate este dreaptă prin faptul că scoate distribuirea averii de sub arbitrarul opţiunilor morale şi ideologice ale unui grup dominant, lăsând-o la latitudinea hazardului pieţei, Irving Kristol evocă bunele tradiţii ale societăţii americane din secolul al XlX-lea:
Era o societate în care toţi c puternică relaţie între anumite vi: industriozitate, decenţă, onestitate, pi.
BIBLIOTECA JUDET&AMĂ zuseră de acortf g^ uţi personale – cumpătare,: ate – şi modul în care puterea, privilegiile şi proprietatea erau distnBuTterŞâ această relaţie considerată drept semnul unei societăţi drepte, nu doar libere. Samuel Smiles sau Horatio Alger [autori ai secolului al XlX-lea] ar fi considerat scrierile profesorului Hayek ca insultătoare faţă de semenii creştini, blasfematoare la adresa lui Dumnezeu şi? în cele din urmă, subversive pentru ordinea socială. în ce mă priveşte, nu sunt convins de primele două acuzaţii, dar sunt sigur de validitatea celei din urmă. ^
Privirea spre trecut pe care o aruncă Irving Kristol nu are, în primul rând, semnificaţia nostalgiei, ci pe aceea a unui proiect de regândire a libertăţii, astfel încât aceasta să fie compatibilă cu ideea de virtute, de reprezentare publică a intransigenţei „fundamenta-liste” faţă de sine, ca o generoasă sursă simbolică de autoritate, menită să „refertilizeze” un întreg imaginar protestant şi burghez al libertăţii şi individualităţii asumate cu demnitate.
NOTE
1. Vezi introducerea lui Leonard la impresionanta sa Histoire generale du protestantisme. Am consultat ediţia apărută la Quadrige/Presses Universitaires de France, Paris, în 1988, dar prima ediţie a lucrării datează din anii ‘50.
2. Vezi, de exemplu, James D. Boulger, The Calvinist Temper în English Poetry, Mouton Publishers, Haga-Paris-NewYork, 1980, pp. 253 et passim.
3. Vezi analiza „arhetipului” Fichte în Gerhard Gohler, „Die «Aufhebung» aufklărerischer Rationalităt im Idealismus und Marxismus”, în Hempfer, Schwan, op. cât., p. 131.
4. J. Benda, Trădarea cărturarilor (1927), traducere de Gabriela Creţia, Humanitas, Bucureşti, 1993.
5. Acuzaţiile nu vin doar din partea intelighenţiei partidului, ci şi din partea membrilor de origine muncitorească, indignaţi că Neue Welt, revistă familială socialistă, care apărea în 250 000 de exemplare, publica bucăţi literare conţinând pasaje „inacceptabile”. Yves Chevrel, Le Naturalisme, PUF, Paris, 1982, p. 205.
6. Cari E. Schorske, German Social Democracy. The Development ofthe Great Schism, Harvard University Press, 1983, p.18.
7. H. F. Garten, „Foreign Influences on German Expressionist Drama”, în_ Ulrich Weisstein (ed.), Expressionism as an InternationqLjM&^ryi^htnsf^en Didier, Paris – Akademiai Kiado, Budapest, 1973, p. 68. „
8. Idem.
VIA. CU
9. Emmanuel Mounier, „DebaL î haute voix” (1946), în E. Mounier, Communisme, anarchie etpersonalisme, p. 63.
10. Michel-Antoine Bumier, Les existentialistes et la politique, Gallimard, Paris, 1966.
11. Evident, este vorba despre literatura ideologică scrisă dintr-un impuls liber al conştiinţei. Judecata nu este valabilă, de exemplu, pentru produsele serializate ale industriei de propagandă din ţările comuniste. Referitor la jocul dintre libertate şi determinare în „romanul cu teză”, vezi Susan Rubin Suleiman, Authoritarian Fictions. The Ideological Novei as a Literary Genre, Princeton University Press, 1993, pp. 102-l40.
12. Albert Camus, „Remarques sur la revolte” (1945), reprodus în A. Camus, Essais, L. Faulcon, Paris, 1965, pp. 1 682-l 697.
13. A. Giddens, Beyond Left and Right, Polity Press, Cambridge, 1994, p.2.
14. Irving Kristol, „«When Virtue Loses AH Her Loveliness» – Some reflections on Capitalism and «The Free Society»„, în Mark Gerson, The Essential Neoconservative Reader, Addison-Wesley, Reading, 1996, p. 108. Textul datează din 1970.
