Etica postmodernă.

După epuizarea ultimelor energii ale radicalismului utopic, în anii ‘60 şi după prăbuşirea sistemului comunist, la sfârşitul anilor ‘80, democraţiile liberale occidentale par să fi atins în sfârşit gradul de stabilitate şi prosperitate care să le legitimeze, moderând tensiunile sociale, lipsind de atractivitate utopiile justiţiare, eliminând aproape complet violenţa din viaţa publică. Se spune adeseori că religia civilă a acestei noi lumi are în centru respectarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Valoarea libertăţii individuale pare să se bucure de o recunoaştere aproape universală, dat fiind că este postulată ca atare şi garantată de numeroase documente internaţionale.

Şi totuşi, dezacordurile filosofice privind sensurile libertăţii nu sunt deloc lipsite de importanţă. Şi, spunând aceasta, nu mă gândesc la lipsa consensului dintre statele civilizate şi statele în care guvernanţii îşi consumă supuşii la cină, ci la disensiunile asupra chestiunilor fundamentale care apar înăuntrul societăţilor şi spaţiilor politice în care exercitarea libertăţilor civile este garantată într-un mod satisfăcător.

Pentru un filosof cu largă audienţă ca Richard Rorty, forma ideală şi ultimă în care poate fi „codificată” libertatea politică a fost exprimată de John Stuart Mill, mediilor politice radicale şi artelor revenindu-le misiunea de a pune permanent la încercare sistemul, pentru a salvgarda valoarea pură a competiţiei şi a-l proteja astfel împotriva tendinţelor sale entropice.4 Aceeaşi idee a unei configuraţii de valori liberale de nedepăşit este exprimată şi în populara teorie a „sfârşitului istoriei”, preluată de la Hegel şi Alexandre Kojeve şi reformulată în sensul unei apologii a pluralismului politic şi a dereglementării economice de către Rrancis Fukuyama.5

Pentru alţi autori însă, stabilizarea definitivă a formulei libertăţilor negative nu este deloc o certitudine, iar semnificaţia noii libertăţi apărute ca prin accident în societăţile occidentale postbelice rămâne de explorat/construit. în opinia lui Zygmunt Bauman, de exemplu, „încă nu ştim dacă epoca postmodernă va conta în istorie ca una a amuigului sau ca una a renaşterii moralităţii”6, evoluţiile intelectuale rămânând deconcertante şi imprevizibile. Cu toate acestea, Bauman este gata să afirme, „atât împotriva opiniei comune, cât şi a înfierbântaţilor autori postmo-derni care cultivă un triumfalism de tipul everything goes”, că „perspectiva postmodernă asupra fenomenelor morale nu se suprapune cu relativitatea moralei”‘1’.

Pentru Bauman, problematica eticii postmoderne este intim legată de o universalizare a responsabilităţii personale, lipsa unor cadre generale articulate sau pluralizarea neliniştitoare a acestora reprezentând condiţiile în care conştiinţa este obligată la o asumare mult mai directă şi personală a responsabilităţii morale:

Faptul că întreaga umanitate este, virtual, o cuprinzătoare unitate morală nu poate fi conceput ca produsul final al unei globalizări a dominaţiei unei forţe politice cu ambiţii etice, ci trebuie situat într-un orizont utopic al deconstrucţiei gândirii de tipul „după noi, potopul” a statelor naţionale, a naţiunilor-în-cău-tarea-unui-stat, a comunităţilor tradiţionale sau a comunităţi-lor-în-căutarea-unei-tradiţii, a neamurilor şi neoneamurilor, ca şi a profeţilor lor numiţi sau autonumiţi, trebuie conceput ca o îndepărtată (şi poate de aceea utopică) perspectivă asupra emancipării sinelui moral autonom şi asupra reabilitării responsabilităţii sale morale; ca o perspectivă asupra unui sine moral care – fără tentative de evaziune – se confruntă cu ambivalenţa inerentă şi ireductibilă pe care o aduce cu sine orice responsabilitate şi care reprezintă însuşi destinul responsabilităţii /. /.8