Libertatea

Una dintre valorile esenţiale cu care s-a identificat burghezia secolului al XlX-lea este aceea a libertăţii individuale. Dar, în momentul prăbuşirii Vechiului Regim politic şi cultural – adică, în conformitate cu teoria pe care am adoptat-o, la sfârşitul primului război mondial – această valoare, care ar fi trebuit să reprezinte o sursă foarte importantă de legitimare pentru o putere exercitată de clasa mijlocie, a fost invocată puţin sau deloc. Percepţia curentă este că intelectualii perioadei interbelice au aderat în masă la diferite forme de colectivism revoluţionar (fascist, naţional-socialist, etno-religios şi, nu în ultimul rând, comunist). Un individualism tot mai marcat în spaţiul expresiei artistice şi sociale se asociază cu ataşamente de lungă durată faţă de ideologii centrate pe o critică radicală a individualismului – în primul rând, faţă de marxism.

Dezinteresul literaturii pentru articularea unei etici a libertăţii individuale şi personale şi pentru instituirea sa imaginară vine, logic vorbind, din mai multe surse. Este plauzibil că, pentru un anumit orizont de opinie, valorile individualităţii apăreau ca de la sine înţelese, deci nu avea sens să se repună în discuţie o veche achiziţie a Renaşterii şi Reformei. într-un context cultural securizat printr-o foarte îndelungată tradiţie, cum se presupunea că este cel european, o justiţie redistributivă, indiferent de sloganurile sub care aceasta se realiza, nu avea cum să afecteze în mod serios nivelul valorilor fundamentale. într-un alt registru al reflecţiei şi sensibilităţii, individualitatea era, probabil, considerată a nu ţine de regnul valorilor politice şi morale şi chiar al valorilor în general, fie pentru că era culpabilizată de discursul milenarist laic sau religios, fie pentru că era percepută ca ţinând de domeniul infracultural şi infrasocial, de dimensiunea naturală a omului.

Dincolo de diversitatea acestor motivaţii, trebuie remarcat că discursurile marxiste şi marxizante asupra istoriei au reuşit să impună o percepţie muzeală asupra liberalismului clasic. Faptul devine cu atât mai evident în epoca neofreudoşi postmarxistă inaugurată în anii ‘60, când eliteLe intelectuale vor ajunge să se raporteze la liberul arbitru sau la conştiinţa autonomă ca la nişte antichităţi uşor respingătoare.