IV.

A doua zi m-am sculat devreme şi m-am apucat imediat de lucru. Îmi dictase relativ puţin, dar am vrut să transcriu cât mai frumos şi mai citeţ şi asta mi-a luat destul timp. Oricât m-am grăbit, am întârziat totuşi cu o jumătate de oră.

Pe Feodor Mihailovici l-am găsit foarte neliniştit.

— Începusem să cred, îmi spuse el, că lucrul ţi s-a părut greu şi că n-ai să mai vii. Nu mi-am notat nici măcar adresa dumitale şi riscam să pierd tot ce-am dictat ieri.

— Îmi pare foarte rău că am întârziat atât de mult, mă scuzai eu, vă asigur, însă, că dacă ar fi fost să renunţ la lucru, v-aş fi anunţat şi v-aş fi adus paginile dictate.

— Sunt atât de neliniştit, îmi explică Feodor Mihailo-vici, pentru că trebuie să scriu romanul până la întâi noiembrie şi eu nu i-am elaborat nici măcar planul. Ştiu doar că trebuie să aibă cel puţin şapte coli în ediţia Stellovski.

I-am cerut amănunte şi Feodor Mihailovici mi-a explicat cum s-a lăsat prins într-o cursă de-a dreptul revoltătoare.

După moartea fratelui său mai mare, Mihail 6, Feodor Mihailovici a luat asupra sa toate datoriile rămase în urma revistei „Vremea7, editată de acesta. Datoriile erau în poliţe şi creditorii îl agasau teribil pe Feodor Mihailovici, ameninţându-l că-i vor pune sub sechestru. Averea, iar pe el îl vor trimite la închisoarea datornicilor.

Datoriile ce nu mai sufereau amânare se ridicau la trei mii de ruble. Feodor Mihailovici a căutat bani peste tot, dar fără nici un rezultat. Oând toate încercările de a se înţelege cu creditorii s-au dovedit zadarnice şi Feodor Mihailovici a ajuns la disperare, a apărut pe neaşteptate editorul F. T. Stellovski cu propunerea de a cumpăra cu trei mii de ruble dreptul de a edita opere complete în trei volume. Mai mult, Feodor Mihailovici se obliga, în contul aceleiaşi sume, să scrie şi un nou roman.

Feodor Mihailovici era într-o situaţie critică şi a acceptat toate clauzele contractului numai ca să scape de ameninţarea privării de libertate.

Înţelegerea s-a încheiat în (vara) anul (lui) 186{5) şi Stellovski a depus imediat la notar suma respectivă. Banii aceştia au fost plătiţi a doua zi creditorilor şi astfel lui Feodor Mihailovici nu i-a rămas nimic. Şi mai neplăcut a fost faptul că numai după câteva zile toţi aceşti bani s-au întors din nou la Stellovski. S-a dovedit că acesta a cumpărat pe un preţ de nimic poliţele lui Feodor Mihailovici şi că le-a protestat prin doi intermediari. Stellovski a fost un exploatator viclean şi abil al scriitorilor şi compozitorilor noştri (Pisemski, Krestovski, Glinka) s.

Ştia să pândească momentele critice din existenţa lor şi să-i prindă în cursă. Preţul de trei mii de ruble pentru dreptul de editare era prea neînsemnat, dacă avem în vedere succesul de care se bucurau romanele lui Dosto-ievski. Cea mai grea clauză consta, însă, în obligaţia de a prezenta noul roman până la 1 noiembrie 1866. In cazul când Feodor Mihailovici n-ar fi predat romanul la timpr ar fi fost obligat să plătească o amendă însemnată, iar dacă n-ar fi predat romanul nici până la 1 decembrie al aceluiaşi an, ar fi pierdut drepturile asupra operelor sale, care ar fi trecut pentru totdeauna în proprietatea lui Stellovski. Era evident că ticălosul miza tocmai pe asta.

În 1866, Feodor Mihailovici era foarte ocupat cu punerea la punct a romanului Crimă şi pedeapsă. Cum ar mai fi putut el, un om bolnav, să mai scrie o lucrare nouă atât de vastă?

Când s-a întors la Moscova, Feodor Mihailovici era disperat din cauza imposibilităţii de a îndeplini într-o lună şi jumătate-două condiţiile contractului încheiat cu Stellovski. Prietenii lui Feodor Mihailovici – A. N. Mai-kov, A. P. Miliukov, I. G. Dolgomostiev 9 şi alţii, dorind să-l scoată din încurcătură, i-au propus să facă un plan al romanului. Fiecare dintre ei ar fi scris o parte a romanului şi astfel trei, patru oameni, ar fi reuşit să termine romanul la timp; lui Feodor Mihailovici nu i-ar fi rămas decât să redacteze romanul şi să şlefuiască asperităţile inevitabile în condiţiile unei asemenea munci. Feodor Mihailovici a respins propunerea: prefera să plătească amenda sau să-şi piardă drepturile literare decât să semneze o carte scrisă de altcineva. Atunci prietenii l-au sfătuit pe Feodor Mihailovici să apeleze la ajutorul unui stenograf. A. P. Miliukov şi-a amintit că-l cunoaşte pe profesorul de stenografie P. M. Olhin, a trecut pe la acesta şi l-a rugat să-l viziteze pe Feodor Mihailovici, care, deşi avea mari îndoieli cu privire la reuşita uner asemenea munci, s-a hotărât totuşi să apeleze la ajutorul unui stenograf, presat de termenul apropiat.

Faptul este amintit şi de A. P. Miliukov în amintirile sale (Jtoriceskî Vestnik”, 1881). (N. aut.)

Oricât de puţin mă pricepeam la oameni pe atunci, totuşi procedeul lui Stellovski m-a revoltat teribil.

Ni s-a adus ceaiul şi Feodor Mihailovici a început să-mi dicteze. Probabil că-i era greu să intre în atmosferă: se oprea adesea, se gândea, mă ruga să-i citesc ce dictase şi după o oră mi-a spus că e obosit şi că vrea să se odihnească.

Ca şi cu o zi înainte, am început să discutăm. Feodor Mihailovici era agitat şi trecea de la un subiect la altul. M-a întrebat din nou cum mă cheamă, ca să uite în clipa următoare. De vreo două ori mi-a oferit ţigări, deşi îi spusesem că nu fumez.

Am început să-l întreb despre scriitorii noştri şi asta l-a animat. Răspunzând la întrebările mele, scăpa parcă de gândurile sale obsedante şi începea să vorbească liniştit, chiar vesel. Câte ceva din cele spuse atunci mi-a rămas în minte.

Pe Nekrasov Feodor Mihailovici îl socotea prietenul tinereţii sale şi-i aprecia mult talentul poetic. Pe Maikov îl iubea nu numai oa pe un poet talentat, dar şi ca pe unul dintre cei mai inteligenţi şi mai fermecători oameni. Despre Turgheniev vorbea ca de un talent de prima mărime, li părea rău doar că, stând mult în străinătate. Turgheniev a început să înţeleagă mai puţin Rusia şi pe ruşi.

După o scurtă pauză ne-am apucat iar de lucru. Feodor Mihailovici a început din nou să se enerveze şi să se frământe: probabil, nu-i mergea lucrul. Îmi explic asta prin neobişnuinţa de a-şi dicta lucrarea unei persoane puţin cunoscute.

În jurul orei patru, m-am pregătit să plec, promiţând să aduc a doua zi la douăsprezece cele dictate. La despărţire, Feodor Mihailovici mi-a dat un teanc de hârtie groasă pentru corespondenţă, liniată foarte fin, pe care scria în mod obişnuit, şi mi-a arătat ce fel de margini trebuie să las.